Instituţia statală a fost concepută pentru a face faţă ameninţărilor din partea altor comunităţi dornice să acumuleze bogăţii prin jaf şi să se rezolve unele lucrări de interes public, cele ce depăşesc posibilităţile oamenilor de rând. A fost nevoie să se înfiinţeze un aparat birocratic pentru a se realiza coordonarea eforturilor în diferite domenii, dar funcţionarii au constatat că există un control relativ asupra fondurilor şi că puterea le permite să mai pună şi câte ceva pentru propriul suflet. Aceasta era plăcerea cea mai mare, plata lunară fiind ceva banal.

Cum unele state acumulau mari bogăţii prin exploatarea unor vaste suprafeţe şi a unor populaţii numeroase, demnitarii se dedulceau la bunurile statului şi luau fără limită. Imperiul otoman a atins o culme a măreţiei în timpul sultanului Soliman Magnificul şi acesta lua deciziile ajutat de mari-viziri. A avut multă încredere în ginerele său, Rüstem paşa, cel care a primit sigiliul puterii de două ori (1544 – 1553 şi 1555 – 1561). Cum padişahul ţinea ca la ochii din cap la unica fiică, Mihrimah, croatul sărac şi urât a strâns în linişte bogăţii pentru a face concurenţă personajelor din O mie şi una de nopţi. Istoricul Aurel Decei a publicat şi pentru spaţiul românesc câteva date despre acest obsedat şi cât a putut să fure din circuitul economic normal. Numai monede de aur au fost descoperite 780.000 de piese, o corabie de război a timpului fiind preţuită la 6.000. Un sat românesc se putea cumpăra cu 200 de galbeni. Ar fi fost în tezaurul „păduchelui norocului” echivalentul a 2,691 tone de aur. Se înţelege că modelul şefului era copiat de subordonaţi şi imperiul a fost ros ca de cancer.

Obsesia acumulării de bunuri la nivel de demnitari otomani atingea cele mai înalte grade ale bolilor psihice. Acelaşi vizir a reuşit să acumuleze 80.000 de turbane şi 5.000 de caftane, suficiente pentru a îmbrăca populaţia unor oraşe întregi din acele timpuri. Un turc neînarmat nu era bărbat adevărat şi în casele croatului au fost găsite 860 de săbii aurite, 2.900 de armuri şi 1.000 de buzdugane din argint.

Chiar dacă religia islamică recomandă modestia, nici la acest capitol parvenitul vizir n-a vrut să respecte credinţa şi a strâns 8.000 de exemplare ale Coranului. Bogăţia trebuia să fie prezentă în fiecare faptă a celui cândva umil.

Sultanii erau teoretic mai presus de acest viciu, condamnat şi de religia musulmană. Aveau la dispoziţie tot ce-şi doreau, dar poftele lumeşti trec şi peste sfânta credinţă stabilită în Coran şi în tradiţia islamică. Sultanul Murad al III-lea (1574 – 1595) a deschis drumul pentru numirea în funcţii după principiul clasic al celui ce oferă mai mult. Istoria a consemnat că prima dată s-a plătit suma de 40.000 de galbeni. Evenimentele din secolul al XVI-lea au devenit obicei şi s-a mers aşa până la prăbuşirea sistemului.

Este interesant că personajele ajunse în cele mai înalte demnităţi ale statului otoman au fost uimitor de puţin interesate de ridicarea nivelului tehnologic al supuşilor. Banii erau cheltuiţi pe dovezi de presupusă credinţă faţă de divinitatea supremă şi moscheile erau ridicate peste tot în centrele de putere, luxul orbitor fiind caracteristica de bază. Erau interesaţi şi de traiul de dincolo de moarte şi bietele oseminte erau păstrate în mausolee impunătoare. Nu este de mirare că populaţiile supuse se descurcau cum puteau şi ofiţerii germani erau uimiţi să constate că în Anatolia anului 1917 nu existau pluguri din fier pentru o agricultură eficientă. Culmea este că nici măcar armata n-a fost în centrul atenţiei în mod real şi a ajuns să se descurce cu tehnică de captură, haosul în ceea ce priveşte calibrele tunurilor fiind legendar. Erau situaţii în care artileriştii constatau că nu au în căruţe ghiulele potrivite şi erau nevoiţi să le folosească pe cele mai mici, dar precizia scădea drastic.

Sultanii preferau să trăiască liniştiţi în harem şi să lase soarta imperiului celor proveniţi din tagma devşirme. Vizirii şi ienicerii provenind din familiile sărace decideau viitorul statului musulman, dar nu prea erau interesaţi de serviciu. Vânzarea funcţiilor a devenit o practică universal acceptată şi era firesc să nu mai progreseze ceva în imperiul întins pe trei continente. Averea era motorul tuturor activităţilor şi uciderea unor demnitari a devenit o soluţie interesantă pentru a obţine bani în situaţii de criză financiară.

Oare cât acumulează astăzi birocraţii lumii presupusele elite conducătoare?