Anul 1940 a adus o situaţie strategică complet nefericită pentru România: era prinsă între două state totalitare agresive şi nu mai exista decât o umbră de aliaţi în insulele britanice. Singura soluţie pentru salvarea ţării a fost găsită în colaborarea cu Germania nazistă, chiar dacă şi aceasta luptase prin toate mijloacele să dea o bucată românească Uniunii Sovietice şi un codru Ungariei. Nevoia de petrol se combina cu cea de protecţie şi colaborarea a funcţionat până în 1944. Istoricii români au pus accent în era comunistă pe abuzurile impuse de liderul de la Berlin şi aceste idei s-au perpetuat până astăzi. Publicarea datelor statistice germane vine să schimbe complet perspectiva asupra relaţiilor cu puternicul vecin occidental şi chiar se poate discuta despre o sinceritate a acestuia. De ce? Reich-ul a trimis spre Bucureşti materiale strategice de care industria germană avea o acută nevoie pentru a face faţă puhoiului de arme. Astfel, în 1942 au fost expediate 58.000 t de ţevi de oţel şi 36.000 t de bare de fier. Alte 97.000 t de produse semifinite au completat livrările. Metalul putea să fie obţinut şi cu ajutorul a 137.000 t de cocs şi cele 386.000 t de cărbune puteau fi utilizate pentru aprovizionarea tenderelor locomotivelor. Cum trenurile reprezentau principalul mijloc de transport în operaţiunile militare şi pentru economie, 81.300 t de materiale pentru suprastructura căilor ferate au fost primite din Reich. Au sosit şi 450 t de cupru în diferite forme şi aliaje, acestea fiind necesare pentru producţia de maşini.

Trebuie remarcat faptul că anul 1942 a fost cel de maximă expansiune a forţelor germane şi planificatorii de la Berlin erau obligaţi să administreze cu picătura fiecare cantitate de material strategic. Marele aliat şi-a îndeplinit promisiunile după cum a putut, dar nu trebuie să se uite că frontul era foarte hulpav. Dacă se ţine cont de dimensiunile liniilor de luptă numai din spaţiul sovietic, armata germană nu avea armamentul necesar pentru acoperirea eficientă cu foc şi a fost necesar apelul la aliaţii ce mai deţineau şi resurse proprii de muniţii şi tehnică de luptă. Diviziile Reich-ului n-au avut stocuri suficiente şi se poate pune întrebarea în ce măsură livrările către aliaţi au afectat aprovizionarea marilor unităţi. Nu este de mirare că în bătălia de la Stalingrad artileria germană a fost insuficientă şi a fost copleşită în cele din urmă de cea sovietică, indiferent de contribuţia pieselor deplasate de aliaţi.