Lumea afacerilor a început să fie încorsetată de graniţele lumii medievale şi din secolul al XVII-lea graniţele au început să fie din ce în ce mai puţine, statele investind mult în formarea unor reţele de drumuri şi apoi de căi ferate. Secolul al XIX-lea a adus victoria motorului cu abur şi firmele din ce în ce mai puternice au început să fie interesate de afacerile la nivel planetar, un continent fiind o piaţă de desfacere prea mică pentru patronii hulpavi. Dacă graniţele interne dispăruseră de multă vreme, lumea afacerilor se lovea acum de rezistenţa Generalului Distanţă şi singurul mijloc de transport rapid peste ape şi munţi rămânea fragilul avion. Avioanele din lemn şi pânză erau interesante pentru acrobaţii, dar nu reprezentau viitorul pentru zeci de pasageri şi tone de mărfuri. Lovitura a fost dată de către firmele americane, cele ce se confruntau cu o concurenţă feroce pe piaţa internă. Începea să fie la modă aparatul DC-3, dar avea cusurul unei autonomii reduse în raport cu spaţiile americane. Nici nu se discuta de zboruri peste oceane cu astfel de bimotoare. Firma Martin a lansat modelul M-130 China Clipper, complet metalic, dar cu o autonomie de cel mult 4.000 km. Era puţin, până în Asia fiind necesare cinci escale şi viteza era de numai 262 km/h. Trebuia să fie ceva uriaş şi Boeing a revoluţionat piaţa hidroavioanelor civile prin modelul 314 Clipper, un singur exemplar fiind preţuit la 550.000 de dolari. Era capabil să ducă peste Oceanul Atlantic 74 de persoane, motoarele având nevoie de 16.000 l de combustibil de 100 octani. Varianta modernizată lua 77 de pasageri, dar cele patru motoare de câte 1.600 CP aveau nevoie de peste 20.000 l de benzină pentru a străbate 5.600 km. Viitorul era al avioanelor capabile să folosească pistele terestre şi aici firma Boeing a devenit deschizător de drumuri cu modelul 307 Stratoliner, capabil în 1940 să ducă 33 de pasageri de la un ocean la celălalt. Era mai mic, dar şi preţul era redus la 315.000 dolari. Avioanele clasice mai aveau un avantaj imens în raport cu cele cu decolare de pe apă: forma aerodinamică perfectă. Stratoliner putea să menţină constantă o viteză de 354 km/h.

Războiul mondial a dus la trecerea aparatelor spre misiuni militare, dar drumul planetar era deschis cu condiţia să existe cât mai mult carburant de calitate pentru motoarele din ce în ce mai puternice. Modelul 377 Stratocruiser era capabil să ducă la destinaţie la 6.700 km 55 de pasageri cu o viteză de peste 500 km/h. Era varianta civilă a temutului B-29, asasinul strategic de la Hiroshima şi Nagasaki, dar cariera giganţilor cu elice începea să apună fiindcă se auzea tunetul motoarelor cu reacţie.