Anul 1918 a adus sfârşitul unui conflict mondial, dar problemele omenirii nu s-au terminat şi nici politicieni capabili şi cinstiţi nu prea existau la nivelul marilor puteri. S-au repezit ca vulturii hoitari asupra domeniului economic, susţinând că numai ei au adevărul absolut şi soluţii ideale la orice. Liderii totalitari au venit chiar cu ideea că planificarea riguroasă de către stat a întregii producţii industriale este un adevărat panaceu. Culmea este că sistemul centralizat n-a funcţionat şi a dus la un singur rezultat: războiul. Economia comunistă a Uniunii Sovietice era admirată de specialiştii occidentali ce vedeau uriaşe coşuri fumegânde şi cifrele oferite de aparatul de propagandă. Cum se explică lipsa de viabilitate a ceea ce era ridicat pe baze ştiinţifice şi prin importul celor mai moderne maşini capitaliste? Simplu. Ceea ce cumpăra birocraţia de partid din lumea liberă, concurenţială, era deja depăşit în momentul în care produsul ieşea de pe poarta uzinei comuniste. În plus, marfa era livrată ani la rând fără să fie îmbunătăţită, dar nu aceasta era problema esenţială. Sistemul centralizat a fost conceput să producă masiv pentru armată şi aşa a rămas până la prăbuşirea din 1991. Să dăm numai două exemple din era în care oamenii mureau efectiv de foame pentru ca resursele să meargă spre arme. Astfel, minele sunt definite drept ieftine în raport cu alte dispozitive militare. Uniunea Sovietică a produs în perioada 1926 – 1941 minele M-26 în 26.823 de exemplare, fiecare cu o masă de 960 kg. Încărcătura de trotil era de 260 kg. N-au fost incluse aici şi cele folosite la teste. Anul 1928 a fost marcat şi de începerea producţiei de avioane U-2 de antrenament şi peste 20.000 de exemplare au ieşit din uzine, unele surse susţinând chiar varianta cu 30.000. Aveau numai 770 kg, dar erau multe.

Acestea erau maşinării relativ simple, dar regimul comunist avea nevoie de tehnologie de calitate superioară pentru atingerea scopului suprem: cucerirea întregii planete. Şi dacă avioanele au fost întotdeauna scumpe, conducerea de la Kremlin nu s-a uitat niciodată la efortul uman şi financiar al problemei şi directorii de fabrici erau datori să pună în practică ideile conducătorilor. Îndeplinirea planului aducea prestigiu şi avansări, dar umbra execuţiei plutea precum o sabie a lui Damocles. Chiar dacă oamenii mureau de foame în spaţiul Ucrainei şi nu numai, industria aviatică funcţiona din plin zi şi noapte. Modelul I-16 de avion de vânătoare a fost asamblat în 10.292 de unităţi, 6.848 fiind destinate luptei şi restul antrenamentului.

Această politică s-a menţinut şi după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, cel care a fost definit drept paranoic de către istorici şi chiar de către unii critici din partid. MiG-15 a fost asamblat în 13.130 de unităţi. Avionul de front MiG-21 a fost livrat în peste 10.000 de exemplare şi aceste livrări ar fi dus la un preţ scăzut per unitate. Greu de crezut din moment ce materialele din structură erau de calitate şi fabricile aveau acelaşi număr de angajaţi ani de zile. Sunt doar câteva exemple despre cum pot fi tocate resursele unui vast lagăr politic pentru atingerea unui ţel utopic.

Ce nevoie aveau locuitorii de rând de astfel de produse speciale şi de fabricile ce le asamblau? Se poate spune că erau pentru apărare, dar erau prea multe şi scumpe, economia fiind sufocată şi ruinată de aceste comenzi, livrările la export fiind insuficiente în raport cu costurile de producţie.