Conceptul de magic înglobează accepţiile noţiunii de magic, viziunea diacronică asupra magiei care exercită o influenţă considerabilă în cazul textelor cu valoare artistică întrucât aduce în prim – plan elemente de mistică şi spiritualitate, dar şi particularităţile acesteia.

1.1.1. Originile magiei

De-a lungul timpului au existat numeroase moduri de a privi magia şi de aici derivă şi originile diferite atribuite acesteia.

Una dintre teorii ar fi aceea care consideră puterea magică a fi o abilitate cu care individul se naşte. Astfel de practici sunt elaborate de Platon în ,,Legile”, în cartea a unsprezecea. Pur şi simplu, cine avea anumite trăsături putea fi considerat vrăjitor sau vrăjitoare şi ucis. Astfel de practici şi credinţe ne sunt cunoscute fiind elaborate chiar sub forma unor articole din legea veche. „Platon ( Legile, cartea a 11-a) afirma: Cel care prin legături, incantaţii,farmece şi alte vrăjitorii se pregăteşte să facă rău, dacă este ghicitor sau interpret al prezicerilor să fie ucis.”¹

O altă teorie, consideră magia un joc psihologic de manipulare a celor care solicită rezolvarea anumitor probleme pe cale mistică, fiind pregătiţi să plătească sume mari de bani.

Ioan Petru Culianu, în cartea Eros şi Magie în Renaştere 1484, consideră magia ,,o ştiinţă a imaginarului, pe care îl explorează cu mijloacele care îi sunt proprii şi pe care pretinde să le manipuleze cam după voia ei. (…) Magia este o metodă de control a individului şi a maselor, bazată pe cunoaşterea profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective”².

Cea mai echilibrată teorie despre magie este cea care porneşte dinspre spiritualitatea primitivă şi consideră magicul ca ramură desprinsă din religios. Ceea ce face specia homo sapiens să mai existe încă este capacitatea lor de a comunica și conlucra inclusiv cu străinii dacă sunt animați de idealuri comune. Acționând în grupuri mari, oamenii au devenit o forță. Primul mit al umanității, care a reușit să se impună ca ideal comun, a fost credința, din care a luat naștere magia. „Magia devine o formă primară a gândirii umane(…). Predominanța riturilor magice în cultele primitive şi în folclor constituie, credem, o dovadă în sprijinul unei astfel de teorii(…).Astfel, magia ar reprezenta întreaga viaţă mistică şi în acelaşi timp întrega viaţă ştiinţifică a omului primitiv. Ea ar constituii prima treaptă a evoluţiei mentale, aşa cum o putem constata sau presupune.”³ Oamenii au căutat întotdeauna ceva în care să creadă şi care să le ofere o speranţă şi o motivaţie. Astfel au apărut cultele eroilor, ale plantelor şi animalelor, mai târziu închinarea la zei şi idoli, ajungându-se la ceea ce astăzi numim religie. Acesta era şi motivul pentru care şamanul era cel care centraliza întreaga ştiinţă şi putere a tribului său şi era investit de comunitate, asemenea vrăjitorului sau preotului de mai târziu, cu forţa şi cu datoria de a comunica cu forţele superioare. La început, preotul sau vrăjitorul erau unul şi acelaşi, ceea ce dovedeşte că nu exista o deosebire între religie şi magie, acestea aveau un trunchi comun. ,,J.Maxwell credea că (…) migraţia vechilor popoare a adus schimbări în multe obiceiuri . Naţiuni întregi sau colonii îşi părăseau patria mamă pentru a se stabili în alte părţi. Aceste deplasări antrenează invazii, războaie între invadatori şi autohtoni. Când aceştia din urmă erau învinşi, cultul lor public dispărea, înlocuit fiind de cel al învingătorului, ale cărui zeităţi, religii, liturghii (…); divinităţile învinse treceau în rândurile demonilor sau al geniilor rele, preoţii lor deveneau magicieni, vrăjitori, iar ritualurile lor o liturghie magică”⁴.

O mulțime de oameni, având un ideal comun, devin o forță unitară. De aceea, magia a fost considerată încă de la început un pericol pentru noua căpetenie şi pentru noua divinitate. Religia şi așa-numita magie au intrat în conflict, cea din urmă ajungând să fie caracterizată de caracterul prohibit şi de secretizarea practicilor şi incantaţiilor folosite. Termenul de vrăjitor ajunge astfel să desemneze noțiunea de preot. Dacă vom considera această teorie acceptabilă, vom înţelege şi motivul pentru care ritul magic din Ultimul Berevoi se aseamănă atât de mult cu credinţa vechilor daci şi cu simboluri şi idei preluate din cultul Mithra, care a coexistat o vreme alături de cel al lui Zamolxe în perioada invaziilor şi a făcut trecerea spre creştinismul adus de Imperiul Roman. Perenitatea religiei transformate în magie nu este importantă numai ca idee în sine, ci ea arată şi structura simbolică de substrat sugerată de toate povestirile lui Voiculescu: societatea veche nu dispare sub presiunea celei moderne, ci se metamorfozează, rămânând parte din aceasta pană la final.

Dincolo de conotaţiile magice ale prozei voiculesciene, în substratul cognitiv al povestirii Ultimul Berevoi se poate observa şi o ţesătură ideologică având la bază trecerea de la credinţele străvechi, păgâne, la creştinism. Privind cu ochiul teologului, este posibil să se admită grefarea unui scenariu simbolic pe practicile cultului Mithra. Sacrificiul acceptat de Berevoi în fata taurului, poate fi interpretat ca o imagine în oglindă a sacrificării taurului ceresc de către Mithra şi dorinţa acestuia poate fi justificată şi ca dorinţă de transfer de putere a celui puternic, de la o formă veche către una nouă: creștinismul. Primul indiciu se regăseşte în descrierea căciulii bătrânului solomonar, care seamănă cu cea a ,,străvechilor magi” și a regilor. Denumirea de mitră reprezintă prima sugestie în spatele căreia se ascunde o întreagă ţesătură de simboluri care confirmă ipoteza influenţei mithraice. ” Mithra (Miθra), (persană, مهر, میترا sau میثره) este zeul luminii din mitologia persană. Numele său înseamnă Soarele nebiruit (…) Cultul lui Mithra s-a răspândit și în exteriorul Iranului ajungând în Imperiul Roman în anul 100 d.Hr., prin intermediul soldaților latini, cultul lui Mithra fiind un cult exclusiv pentru bărbați. Era cunoscut sub titlul "Deus Sol Invictus". Împăratul roman Commodus a fost inițiat în cultul lui Mithra, sărbătoarea cea mai importantă în cinstea zeului fiind nașterea sa pe 25 decembrie. După convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism, în anul 313 d.Hr., cultul acestui zeu persan a cunoscut un declin puternic.”⁵ Mithra, ca şi Iisus, este sărbătorit pe data de 25 decembrie. Bătrânul solomonar poate fi reprezentantul vechiului cult aflat în declin, care de bună voie se sacrifică pentru a renaşte prin noua religie, creştinismul. Când acceptă să îi ajute pe săteni se asigură că locul nu este atins de femei. Ca şi în cazul mithrismului combătut de partizanii creştinătăţii,bătrânul Berevoi este marginalizat, părând o metaforă a unui Mithra alungat de stâlpii societăţii noi.

,,Doctrina mithraică se baza pe trei fundamente principale: tauroctonia (relieful central, cu scena uciderii taurului), mithraeum-ul şi sistemul gradelor de iniţiere. Avea şapte grade de iniţiere: corax, nymphus, miles, leo, Perses, heliodromus şi pater. Liturghia se ţinea în sanctuare (mithraeum) subterane, departe de ochii lumii, reunindu-i la cină pe membrii săi. Sanctuarul trebuia să fie replică în miniatură a universului şi a celor şapte sfere (planete). În provincia Dacia, adepţii cultului mithraic se cunosc în număr destul de ridicat., afirmă istoricul Cristian Ioan Popa. Istoricul descrie chiar şi o ceremonie care avea loc în interiorul zidurilor mithraeum-urilor: ,,La lumina pală a opaiţelor, mai mult în întuneric decât în lumină, se desfăşura o liturghie mithraică obişnuită. Actorii ceremoniei îmbrăcau haine potrivite, unii dintre ei chiar măşti sau diferite simboluri personale. Se spălau pe mâini şi pe faţă în bazinul sanctuarului. Încăperea fără ferestre inducea o atmosferă tainică (…) iar aerul era greu respirabil, nu doar de la dificultăţile de aerisire, ci şi de la mirosul greoi al uleiului opaiţelor ori al fripturilor prăjite în sanctuar. Pe tavan pictura se mişca tăcut în jocul micilor făclii. Un amestec de arome, lumini şi umbre, parte a unui tablou misterios, dar şi uşor neliniştitor, (…) sfâşiau liniştea unui loc perpetuu iniţiatic. Credincioşii cultului nu erau puţini la Apulum, majoritatea lor fiind militari. Lăsându-şi afară armele grele, odată intraţi în sanctuar descopereau o lume în care se lăsau iniţiaţi. Liberţi, soldaţi şi ofiţeri (dintre care cel mai rezonant nume este cel al Marcus Valerius Maximianus, legatus augusti, probabil cu rol în răspândirea cultului printre soldaţii Legiunii XIII Gemina), deopotrivă, se plecau în faţa neînvinsului Mithras, a reliefurilor care i-au surprins scena atât de iubită de toţi, a uciderii taurului. Cel care conducea o astfel de comunitate (pater) trebuia să parcurgă şapte grade de iniţiere şi să fie bun cunoscător al astronomiei”⁶

În Ultimul Berevoi se regăsesc aceleaşi simboluri : totul se petrece noaptea, într-o încăpere specială, ciobanii sunt iniţiaţi, poartă măşti, iar mirosul era apăsător (în odaie se lăsase un fum ameţitor, cu miros greu de păr ars, amestecat cu iz sălbatec de piei crude, de sânge şi de sexualitate”).

,,Mithras apare ca un personaj îmbrăcat în haine persane şi purtând pe cap o bonetă frigiană”⁷ la fel ca berevoiul din opera voiculesciană. Un alt simbol mithric, întâlnit şi la E. A. Poe, este corbul. În mitologia persană, această pasăre (corbul n.n.) ,,este unul din cele șapte simboluri ale lui Mithra”⁸ şi simbolistica pasării se va regăsi şi în ritul de iniţiere al ultimului Berevoi, unde grupul boarilor va forma imaginea unui corb arătând ca două aripi în lăturile celui de-al şaptelea (Ultimul Berevoi).

În ciuda similitudinilor, berevoiul nu a sacrificat taurul ca Mithras, ci s-a sacrificat pe sine ca Iisus, simbolizând trecerea către noua religie şi transferul de energie către bătrânul arhitaur, protectorul lumii arhaice din care bătrânul mag se retrage.

Magia are, prin natura ei, trăsături comune cu religia, dar fără îndoială nu trebuie să cădem în capcana de a crea o nouă structură hibridă, magico-religioasă, ci mai degrabă să arătăm limitele acestei intersectări a celor două domenii.

1.1.2. Dihotomia magic-religios

În ceea ce privește diferențele dintre cele două, Maxwell consideră magia ,,formă activă a sentimentului religios”⁹ . Frazer asociază religia cu ,,un soi de ideal spre care înalță imnuri, jurăminte, sacrificii, ideal protejat prin interdicţii. Magia însă le evită”¹⁰ , iar magia cu maleficiile și înlăturarea interdicțiilor ca practici magice concrete. Având statutul de religie decăzută, magia tinde să se folosească de puterea pe care o deţine pentru a oferii ceea ce religia nu promite: control asupra vieţii şi a morţii. Aici intervin interdicţiile şi limitarea puterii magice impuse de religie, iar de aici magia încearcă, prin maleficii, să depăşească pragul, obţinând control asupra vieţii şi a morţii. După ce Berevoi a parcurs toate etapele ritualice – care ar fi putut fi atribuite unuia din cultele păgâne religioase regresive – actul numit de el magic încă nu dădea roade. Atunci are loc momentul de maximă intensitate când se produce intrarea în transă, comunicarea cu strămoşii, încercarea de a reface cumva legătura magică, dar înţelege că nimic nu are succes. Momentul crucial, descris cu minuţiozitate, este însă acela când bătrânul realizează că sacrificiul lui – din nou element mai mult religios decât magic – este cerut având loc o dublă metamorfoză: religia veche devine parte a noii legi şi solomonarul este eliberat de interdicţii şi se sacrifică pe sine trecând în sfera magiei ca vrăjitor. Momentul care produce eliberarea de interdicţii, aşa cum am scris mai sus, urmează acestei călătorii ancestrale în sine.

Interdicţia de a avea decizie asupra propriei vieţi şi morţi îl oprea pe preot. Când s-a eliberat de constrângerea sacră, a devenit semeţ, nu a mai privit măreţia muntelui umil, ci s-a măsurat cu el şi puterea nu a încetat să apară.