Istoriografia românească a considerat că anul 1964 a adus un mare gest eroic şi patriotic din partea conducerii de la Bucureşti prin respingerea cu înverşunare a prevederilor Planului Valev. Tratatele ştiinţifice şi manualele de istorie sunt pline de poveşti despre cum România a înfruntat Moscova prin vocea specialistului în economie Costin Murgescu, cel ce astăzi este apreciat de către Academia Română drept un mare savant. Oare nu cumva se ascunde şi aici o minciună a propagandei comuniste şi avem în faţă o mare mistificare cu rezultate deosebite după decenii? Ideea de bază a dezbaterilor presupus ştiinţifice a constat în denigrarea tuturor tezelor elaborate de specialistul în geografie Emil Borisovici Valev şi s-a ajuns astăzi să se spună că respectiva persoană dorea destrămarea României populare şi transformarea resturilor într-un rezervor de produse agricole pentru lagărul socialist. Liderii de la Kremlin s-au temut de aciditatea celor de la Bucureşti şi au bătut în retragere. „Specialiştii” ce comentează cu elan patriotic tema trec cu vederea un mic detaliu al întregii dezbateri: Moscova nu mai avea chef de tensiuni interne în lumea comunistă din cauza complicaţiilor din Cuba şi ale celor cu China. Experţii în economie şi geografie erau chemaţi să găsească nişte idei geniale pentru ca sistemul socialist de producţie să se urnească ca să asigure hrănirea populaţiei şi, mai ales, a armatelor supradimensionate. Complexele de producţie propuse nu numai de către Valev urmau să treacă dincolo de sârma ghimpată şi să aducă beneficii ca-n lumea capitalistă. Autorul spunea clar că graniţele nu vor fi afectate şi dădea ca exemplu de perfectă colaborare ridicarea hidrocentralei de la Porţile de Fier, baza electrificării industriei româneşti. Nikita Hruşciov era îngrozit de mlaştina în care intrase sistemul industrial proiectat de către Iosif Vissarionovici Stalin. Anul 1963 a fost marcat de o recoltă slabă şi au fost vândute 520,3 tone de aur pentru hrănirea gurilor lacome şi pretenţioase din mediul urban al Uniunii Sovietice. Cea mai mare rezervă de metal preţios a României n-a atins 140 de tone. Vânzarea aurului smuls şi prin munca deţinuţilor politic este cea mai bună dovadă a falimentului industriei de stat, dar teroarea şi resursele naturale din belşug au menţinut sistemul până în 1991. Nikita Hruşciov şi apoi ceilalţi lideri de la Moscova au tot vândut bogăţiile ţării, inclusiv titanul preţios pentru aviaţia militară, pentru a avea acces la pieţele agricole mondiale. Este interesant că s-a ales soluţia absurdă a menţinerii colhozurilor în timp ce ţăranii de pe loturile mici de pe lângă case reuşeau să livreze pieţei produse alimentare de origine animală cu mai multă eficienţă decât o făceau imensele ferme comuniste. Munca pentru propria familie duce la un interes deosebit şi la productivităţi ridicate. Aceeaşi situaţie era în România lui Dej şi apoi în cea a lui Nicolae Ceauşescu. Abia acum se înţelege de ce colectivizarea a fost oprită în 1962 şi au mai scăpat terenuri pentru ţăranii liberi din regiunile de deal şi de munte. S-a motivat că n-ar fi fost rentabil să se înfiinţeze ferme de stat, dar menţinerea unei forme de proprietate privată era inacceptabilă din punct de vedere ideologic. Nicolae Ceauşescu a dorit să aplice până la capăt tezele comuniste şi a lansat campania de sistematizare a satelor, motivaţia oficială fiind cea a necesităţii obţinerii de noi terenuri arabile. Se subînţelege că aceste pământuri erau ale statului şi ţăranul era lipsit de casa personală, indiferent de dimensiune şi dotare. Omul independent de la ţară urma să fie îngrădit în cuştile din beton ale regimului roşu.

Culmea este că respingerea tezelor lui Emil Borisovici Valev arată că liderii de la Bucureşti erau închistaţi în cel mai stalinist mod de gândire şi aşa au rămas până în 1989. Cei ce combat articolul de geografie nici măcar nu l-au citit vreodată, chiar dacă a fost publicat încă din 1964.