Era comunistă a fost cunoscută prin politicile de industrializare şi de electrificare realizate în pur stil stalinist. Banii au fost dirijaţi spre uriaşe fabrici ale industriei grele şi au fost neglijate celelalte sectoare de producţie. Şi astăzi mai plâng masele populare după coloşii cu coşurile fumegând, locurile de muncă fiind cele ce asigurau un nivel de trai satisfăcător, nu ca în zilele noastre când politicienii fură şi oamenii sunt siliţi să plece la muncă peste hotare. Mulţimile nu au gândire proprie şi repetă la infinit idei simple, generale, multe fiind lansate de foştii agenţi ai regimului comunist. Culmea este că lovitura de moarte a fost dată sistemului tocmai de către Nicolae Ceauşescu şi actualii politicieni au rămas să suporte consecinţele, indiferent dacă sunt pozitivi sau negativi prin ceea ce fac. Decizia preşedintelui României socialiste de achitare forţată a datoriei externe a dus la tot felul de economii şi calitatea mărfurilor româneşti a ajuns să fie catastrofală, chiar dacă mai există mitul că erau bune atunci în raport cu ceea ce se mai produce astăzi. Datele statistice vin să sublinieze dezastrul. Dacă în 1980 erau livrate pe diferite pieţe 71.000 de tractoare, în special de la Braşov, în 1989 s-a ajuns numai la 17.000. Dacă ar fi fost o situaţie din lumea capitalistă, firma cu o astfel de scădere drastică a cifrei de vânzări ar fi fost obligată la câteva strategii obligatorii. Prima ar fi constat în căutarea unor noi pieţe pentru desfacere. Reducerea numărului de angajaţi ar fi o altă cale pentru a mai salva din dezastrul financiar şi nici schimbarea conducerii nu este de ocolit. Soluţia ideală consta însă în lansarea pe piaţă de noi produse, revoluţionare prin caracteristici. Nimic nu se întâmpla însă în uzina braşoveană, aflată sun controlul strict al regimului de la Bucureşti. Era şi o lovitură gravă dată imaginii regimului, o fabrică model să nu mai fie eficientă. Agricultura avea nevoie de noi maşini pentru înlocuirea celor uzate, cârpite mereu, dar se făceau economii. Culmea este că menţinerea muncitorilor în uzină nu permitea capitalizarea centrelor de producţie şi totul era planificat pentru acoperirea pierderilor. Statul, unicul client intern, ar fi putut să facă achiziţii enorme pentru I.A.S.-uri şi C.A.P.-uri, dar se mergea pe economii şi se recomanda folosirea cailor acolo unde se putea. Evenimentele din 1989 au dus la dereglarea sistemului şi multe fonduri au fost dirijate spre consumul populaţiei. Fabricile de tractoare au ajuns să fie lipsite de pieţele socialiste şi în restul lumii erau uzate moral în faţa tehnicii capitaliste.

Un deceniu de izolare a transformat ţara comunistă într-o oază a trecutului, dar masele populare nu au cum să vadă aceste modificări.