Există ideea ferm răspândită în creierul românilor că în perioada comunistă, mai ales în era tovarăşului Nicolae Ceauşescu, s-a dezvoltat intensiv învăţământul, că s-a făcut totul pentru propăşirea intelectuală a tinerelor generaţii de şcolari, elevi şi studenţi. Legenda circulă şi în mediul virtual şi prinde forţă precum bulgărele de zăpadă ce se rostogoleşte de pe un munte uriaş. Mulţimile cred în idei puţine, generale şi simple. NU există urmă de raţiune şi se repetă la infinit ceea ce s-a auzit cândva şi pe undeva. Datele statistice publicate după 1989 sunt şocante. Motivând că se fac economii pentru plata datoriei externe, sistemul de învăţământ a fost supus unui asalt absolut din partea birocraţiei de partid. Şcoală însemna costuri cu încălzirea şi cu energia electrică, deci se putea face ceva economie prin reducerea pauzelor şi chiar a orelor de curs pentru a utiliza eficient lumina naturală. Era însă prea puţin. Existau în 1980 29.900 de unităţi de învăţământ de toate gradele, dar în cinci ani au dispărut 802. Politica de concentrare a copiilor a continuat şi în 1988 mai erau deschise 28.110 unităţi. Se putea şi mai mult. Septembrie 1989 mai găsea funcţionale doar 27.461 de centre de promovare a luminii cărţii, foarte multe dintre acestea fiind moştenite din perioada burghezo-moşierească, adică au fost ridicate de către cei ce au pierit de mâna asasinilor analfabeţi ce se lăudau că sunt adepţii unei ideologii politice cu baze ştiinţifice. Chiar dacă învăţământul era gratuit în noul sistem social, cel mai evoluat din istoria omenirii, populaţia şcolară trebuia să plătească serviciile oferite de sistem prin munca intensivă pe ogoarele lagărului socialist, copiii de liceu fiind folosiţi la strângerea recoltelor până la lăsarea întunericului.

Oare unde era interesul real pentru fericirea românilor din partea unui regim politic de stânga? A fost nevoie să vină la putere blamaţii politicieni zişi democraţi pentru ca să crească numărul instituţiilor şcolare până la 29.129 la nivelul anului 1992, ceea ce a dus şi la sporirea cheltuielilor statului român.

Culmea este că poporul român crede mai departe că Nicolae Ceauşescu este cel ce a ridicat învăţământul românesc pe cele mai înalte culmi şi la trei decenii de la căderea regimului criminal. Un dram de adevăr există în acest mit popular, Gheorghe Gheorghiu-Dej făcând praf şcolile prin alungarea profesorilor şi prin copierea modelului stalinist de învăţământ. Perioada 1948 – 1965 a fost o adevărată gaură neagră pentru progresul intelectual al populaţiilor din România.

Uimitor este şi faptul că şcolile din acele vremuri de dictatură aveau o dotare minimă sau chiar lipsea esenţialul. Astfel, se spune că sportul era o prioritate a sistemului socialist, dar nu existau săli adecvate pentru activităţile fizice. Elevii alergau prin curte sau pe holurile instituţiei. Un liceu avea un singur laborator de biologie sau de chimie. Nici măcar nu apucai în patru ani de studiu să ajungi prin astfel de spaţii specializate. Dacă astăzi se realizează modernizarea şcolilor prin amenajarea de toalete şi aducerea de apă curentă, unde erau aceste facilităţi în Epoca de Aur? Asfaltul a ajuns după 1989 în multe localităţi izolate şi nu trebuie să ne punem întrebarea cum făceau copiii naveta prin noroi şi zăpadă, plugurile nefiind folosite pentru eliberarea drumurilor din motive de economie.

Repetarea la infinit a ideii despre dezvoltarea învăţământului demonstrează că masele nu pot să gândească şi se mulţumesc să perpetueze falsurile inventate de propaganda de partid. Au fost unele progrese, dar s-ar putea să se constate că piedicile puse de politruci au ţinut România socialistă pe ultimele locuri din lagărul comunist.