Există ideea ferm răspândită în creierul românilor că în perioada comunistă, mai ales în era tovarăşului Nicolae Ceauşescu, s-a dezvoltat intensiv învăţământul, că s-a făcut totul pentru propăşirea intelectuală a tinerelor generaţii de şcolari, elevi şi studenţi. Legenda circulă şi în mediul virtual şi prinde forţă precum bulgărele de zăpadă ce se rostogoleşte de pe un munte uriaş. Mulţimile cred în idei puţine, generale şi simple. NU există urmă de raţiune şi se repetă la infinit ceea ce s-a auzit cândva şi pe undeva. Datele statistice publicate după 1989 sunt şocante. Motivând că se fac economii pentru plata datoriei externe, sistemul de învăţământ a fost supus unui asalt absolut din partea birocraţiei de partid. Existau în 1980 29.900 de unităţi de învăţământ de toate gradele, dar în cinci ani au dispărut 802. Politica de concentrare a copiilor a continuat şi în 1988 mai erau deschise 28.110 unităţi. Se putea şi mai mult. Septembrie 1989 mai găsea doar 27.461 de centre de promovare a luminii cărţii, foarte multe fiind moştenite din perioada capitalistă. Astfel de concentrări nu permiteau decât un învăţământ de masă, uniformizant, şi în care gândirea creatoare era aproape eliminată.

Culmea este că în 1992 se ajunge la 29.129 de şcoli de toate gradele, dar masele de cetăţeni români repetă că tot înainte de 1989 era mai multă grijă pentru elevi.

Oare unde era interesul real pentru fericirea românilor?