Anul 1939 a rămas în istorie prin declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial prin voia liderilor de la Kremlin şi Berlin. Jocurile strategice au fost făcute până când incendiul n-a mai putut fi stins şi a luat amploare. Finlanda, un teritoriu puţin iubit de strategi, părea în afara pârjolului antropic, dar Iosif Vissarionovici Stalin a decis că ar fi timpul să mai extindă lagărul socialist prin ocuparea unui stat ce nu părea să aibă potenţial militar, mai ales că era un loc de refugiu pentru cei sătui de măsurile birocraţiei de partid. Calculele erau corecte din punct de vedere teoretic, dar dragostea locuitorilor pentru libertate a fost mai puternică decât orice artilerie de pe Terra. Era foarte bine cunoscută situaţia din statul comunist din poveştile locuitorilor ce fugeau de fericirea de tip socialist. A urmat un dezastru şi statisticile privind armele capturate şi refolosite oficial sunt şocante. Au fost luate 532 de tunuri de calibrul 76,2 mm, un regiment de artilerie fiind limitat la 24 de piese. Luptătorii finlandezi, ca de altfel şi cei germani mai târziu, au apreciat în mod deosebit calibrul 122 mm după ce au reuşit să introducă în dotare 271 de obuziere, o divizie de infanterie având 32 de piese la nivelul anului 1940. Au fost luate şi 99 de obuziere de calibrul 152 mm, ceea ce arată că sovieticii au suferit adevărate dezastre pe câmpurile de luptă, o divizie de infanterie având la dispoziţie 12 unităţi. Pierderea celor mai puternice guri de foc din dotarea obişnuită indică destrămarea marii formaţiuni militare. Tunurile antitanc de calibrul 45 mm erau admirate de luptătorii nordici pentru puterea de foc şi pentru dimensiunile reduse, ideale în terenul împădurit pentru a surprinde inamicul. Nu mai puţin de 766 au schimbat tabăra şi au oprit forţele sovietice superioare, acolo unde fiecare batalion avea la dispoziţie câte două guri de foc. Dacă erau realizate surprinderea şi flancarea în terenul cu vegetaţie, micile proiectile erau capabile să provoace scoaterea din luptă chiar şi a unui tanc greu de tip KV-1.

Uimitoare erau şi pierderile în domeniul transporturilor. Statul finlandez a reuşit să facă rost de 2.000 de camioane, ceea ce era foarte mult pentru acele timpuri şi pentru o ţară săracă în industrie. Corturi, bucătării de campanie, unelte pentru trupele de geniu, uniforme şi căşti erau din belşug duse la depozitele oficiale, dar multe scripte n-au fost exacte în timpul Războiului de Iarnă şi în vara anului 1944. În plus, soldaţii preferau să folosească tot ce capturau direct în lupte şi nu se mai complicau cu transportul şi predarea bunurilor sovietice.

Iosif Vissarionovici Stalin a provocat singur o complicaţie inutilă şi a pierdut o întreagă armată prin zăpezile finlandeze. Armele capturate de apărătorii nordici ar fi fost utile împotriva germanilor, dar luptele au continuat până în 1944. Fanteziile unor politicieni lipsiţi de orice control cultivă germenii distrugerii, dar nimic nu era de neînlocuit în statul socialist când era vorba de armată. Pierderile materiale au fost chiar mai mici în raport cu suferinţele umane, dar atingerea obiectivului privind cucerirea întregii planete era esenţa existenţei partidului comunist şi dramele individuale erau lipsite de importanţă. Campania din Finlanda (1939 – 1944) a fost un dezastru militar sub toate aspectele şi o dovadă clară de incompetenţă din partea birocraţiei de partid de la Moscova. Au tocat resursele lagărului socialist fără milă pentru a-şi satisface fanteziile politice şi aşa a rămas situaţia până la căderea regimului în 1991.