Omenirea a înregistrat un mare avantaj economic după încetarea ostilităților din Primul Război Mondial și părea să fie o nouă Epocă frumoasă. Cei ce făceau speculații la bursă reușeau să acumuleze averi impresionante și trăiau în belșug, dar huzurul le era stricat de obsesia de a strânge noi bogații. Pofta de arginți nu cunoaște limite.
Orice minune nu ține mult și afacerile speculative la Bursa din New York s-au prăbușit în octombrie 1929 și răul s-a extins în anii următori pe întreaga planetă. A fost normal să se scrie că până la Al Doilea Război Mondial economia n-a mers și doar comenzile militare au fost o soluție pentru redresarea uzinelor, cele mai afectate de criză fiind tocmai cele mecanice și metalurgice. Mai mult. Activitatea din construcții a fost practic oprită. Nici transporturile nu mai funcționau din cauza reducerii ritmului vieții economice. Teoria a fost prezentată în feluri cât mai tragice de către savanți și jurnaliști dornici de slavă personală. Trebuia cumva să le rămână numele aruncat pe-o carte sau măcar pe un articol senzațional. Fiecare a căutat să găsească cele mai dure formulări și cele mai expresive imagini. Marea Criză Economică a rămas în Istorie drept adevăr științific absolut și un termen de comparație des folosit. S-a găsit și vinovatul pentru marasmul economic: sistemul capitalist de producție.
Tezele expuse de autori renumiți în tomuri stufoase sau în articole din reviste de prestigiu au făcut carieră și au fost repetate des de profesorii universitari în fața maselor de studenți. Repetarea la infinit a ideilor parcă ascunde ceva necurat și se pune întrebarea dacă nu cumva altcineva a fost de vină pentru toate nenorocirile. Se construia mult, dar nu se asigura astfel fericirea oamenilor? Vinovatul iese repede la lumină, dar oamenii nu vor să vadă adevărul nici atunci când scoate ochii și încă se mai predă economia de tip marxist. Iosif Stalin a început din anul 1927 industrializarea forțată și s-a construit mult de frica pistolului. Partea proastă era că nu se făcea ceva util pentru om și cel mai cunoscut exemplu este Canalul Marea Albă - Marea Baltică sau Belomorkanal. A fost realizat în perioada 1931 – 2 august 1933 pe o lungime de 227 km, dintre care 48 km sunt făcuți de mâna omului în cele mai grele condiții de iarnă rusească.
Ideea lui Stalin era simplă: trebuia să fie asigurat un mare trafic de mărfuri între Leningrad și regiunile nordice, dar nu s-a putut atinge decât o adâncime de 3,5 m și astfel deplasamentul vaselor este limitat. Problema este că în plină epocă de recesiune era realizată o construcție hidrotehnică producătoare de nimic. Nu era interesat liderul de la Kremlin de problemele economice. Adevărul era că urmau să plece piese grele de la uzinele din Leningrad și nu numai către șantierul naval de la Molotovsk, astăzi Severodvinsk. Puteau fi mișcate și cu ajutorul vagoanelor, dar transportul naval era mai economic. În plus, puteau fi deplasate nave militare mici între cele două spații maritime.
Construcția canalului a fost o catastrofă care a contribuit mai mult decât bursa la marasmul economic. Au fost trimise la reabilitare prin muncă peste 100.000 de persoane și din cauza torturilor impuse de către gardienii din poliția politică, au pierit 12.300 de deținuți politici. Istoricii străini consideră că numărul celor decedați a fost dublu și cei mai mulți au pierit in 1933 de foame și din cauza ritmului de muncă istovitor. Au fost luați din societate bărbați în putere, foarte mulți fiind țărani ce nu doreau să trăiască în stil comunist, și au fost trimiși să producă nimic prin pustiurile înghețate sau mlăștinoase.
Vinovați de toate nenorocirile au fost conducătorii politici și toate elitele timpului, mereu pline de fantezii ce depășeau imaginația scriitorilor. S-a făcut totul în numele revoluției mondiale și Stalin le-a demonstrat principalilor colaboratori că opera hidrotehnică este absolut necesară din punct de vedere militar și economic. Se realiza astfel o dezvoltare a transporturilor într-o regiune în care căile ferate aveau o capacitate redusă.