Perioada medievală n-a fost una prea plăcută pentru cei ce nu aveau suficientă avere. Chiar dacă religia recomanda sărăcia, modestia şi blândeţea, fiecare creştin dorea mai multă bogăţie şi putere cu orice preţ. Oamenii săraci nu mai puteau să trăiască în ţară decât sub formă de rumâni la boieri şi mănăstiri, statutul social de inferior implicând tot felul de umilinţe, proprietarii urmărind să producă produse agricole la un preţ de cost cât mai scăzut şi să obţină un profit cât mai mare. Românii au ajuns să fugă unde vedeau cu ochii şi nici măcar lumea musulmană, cea definită drept celălalt tărâm, nu mai era de lepădat. Voievodul Alexandru Iliaş amintea într-un document din 10 februarie 1629, dat de la curtea domnească din Bucureşti, că un oarecare Monea a fugit împreună cu sora peste Dunăre. Paradisul terestru nu era nici la otomani, ţăranul lipsit de resurse financiare fiind dat ca un rob pentru ceva obiecte furate de la un turc. Cum pomana pentru suflet era obligatorie, domnitorul a răscumpărat femeia cu 25 de galbeni. Bărbatul a fost salvat de vornicul Ivaşco tot cu 25 de galbeni, dar nimic nu este gratis şi a devenit tot rumân „de moşie în veacu”. Fuga din ţară era larg răspândită şi sate întregi căutau salvarea de exploatarea statului şi a proprietarilor de tot felul. Nici mănăstirile nu erau blânde cu supuşii şi voievodul Alexandru Iliaş amintea la 9 februarie 1629 că satul Şovârlov s-a spart şi oamenii au ajuns în spaţiul turcesc şi în Ţara Ungurească. Domnitorul a fost de acord să ierte sătenii de obligaţiile către domnie, inclusiv de birul către turci, dar aceştia nu scăpau de obligaţiile către Mănăstirea Topolniţa. Sătenii stăteau ascunşi pe meleaguri străine încă din timpul lui Mihai Viteazul, sătui de toate mâncăturile ce erau în ţară. A fost necesară iniţiativa a trei călugări sârbi, străini de neam, pentru a aduna ţăranii fugiţi de pe plaiurile natale. Intensificarea circulaţiei mărfurilor în Europa, adică începerea capitalismului, atingea şi lumea rurală din spaţiul românesc. Acumularea primitivă de capital era o caracteristică de bază a celor ce conduceau de la Bucureşti. Din păcate, sumele strânse mergeau pentru obţinerea şi păstrarea tronului, pentru întreţinerea lăcaşelor de cult şi, mai ales, pentru un trai bun. Oamenii erau sclavii religiei şi ai autorităţilor dedate la trai bun.

Şi aşa a tot trecut timpul şi s-a scris istoria neamului.