Comunismul a fost una dintre cele mai negre perioade din istoria ţării mai ales pentru intelectualii care au fost supuşi unor tratramente inumane în închisorile româneşti. În cazul unora dintre ei, supravieţuirea a fost asigurată tocmai de retragerea din plan concret în planul propriei imaginaţii. Astfel, a apărut literatura de închisoare, care fie a fost scrisă în perioada incipientă a formării lagărelor, fie a fost transmisă prin viu grai în cazul poeziilor până a ajuns să fie pusă pe hârtie, fie a fost scrisă din memorie după eliberare atât sub forma memorialisticii, cât şi în romane despre distopia comunistă în varianta literară, alegorica.

Cele două arii de interes, poezia şi proza memorialistică, deşi îşi au rădăcinile în aceeaşi experienţă, diferă din perspectiva pragmatică, atât ca motivaţie de a scrie,cât şi ca că timp al producerii conţinutului textual, ca intensitate a trăirii. Fiind născută în acele locuri de coşmar, în detenţie, poezia conserva cu mai multă exactitate intensitatea stărilor şi a emoţiilor care au condus la realizarea ei. Lirica de detenţie a fost create mai ales între anii 1945 şi 1964, atunci când oamenii, neavând pe ce să scrie, de multe ori scriau pe tencuiala celulelor sau memorau şi transmiteau prin viu grai poeziile lor, până ce acestea reuşeau cumva să treacă dincolo de zidurile înalte. Deşi se încearcă recuperarea liricii din detenţie pentru a fi cunoscută contemporaneităţii, este cu anevoie de realizat un astfel de obiectiv după trecerea unui număr atât de mare de ani.

Literatura comunistă în proza este compusă, îndeosesebi, din memorii scrise după eliberarea din lagărele de concentrare, dar există şi mărturii directe ale ororilor petrecute între zidurile lagărelor şi mărturisite prin scrierea lor pe hârtie chiar din mijlocul iadului communist. Toate acestea au rolul de a face deosebirea clară între iluziile vândute de regimul communist care cultivă mitul vârstei de aur şi realităţile crunte pe care le îndurau oamenii din lagăre şi din afara lor.

În viziunea sa din punct de vedere istoric asupra Gulagului românesc,Gheorghe Boldur-Lăţescu identifică patru etape ale comunismului românesc: 1945-1947 – etapă pregătitoare; 1948-1963 – stalinismul propriu-zis, cu şi fără Stalin; 1964-1970 – destinderea; 1971-1989 – ceauşismul. La mai puţin de un an de zile de la lovitura de stat din 23 august 1944, când Regele Mihai a fost asistat de Partidul Comunist, dictatura antonesciană a fost înlocuită în România cu dictatura comunistă.¹

Începuturile comunismului se mai pot reda încă prin mărturiile celor interesaţi de fenomen, dar încă exista un mare semn de întrebare cu privire la motivul pentru care oameni de cultură, fără o vină reală, au ajuns să fie închişi. ,,primele măsuri luate au fost elocvente în acest sens: reorganizarea Poliţiei, Siguranţei, Jandarmeriei, demiterea masivă a magistraţilor şi înlocuirea lor cu fanatici comunişti, arestarea aşa-numiţilor duşmani ai poporului (formulă laxă care permitea abuzuri şi ilegalităţi flagrante), introducerea Tribunalului Poporului (după model sovietic) pentru judecarea celor consideraţi criminali de război, intimidarea populaţiei, iniţierea lichidării politice a partidelor istorice (şi a liderilor lor)”.²

Prima etapă a înfiinţării lagărelor este una ceva mai relaxată decât ceea ce va urma, dovada fiind faptul că un om de cultură, Onisifor Ghibu, reuşeşte să scrie chiar acolo, în lagăr, cu greu desigur, experienţele trăite în fiecare zi. Atunci când treceau zile fără să fi scris ceva, când reluă scrisul povestea, de fiecare dată, cu lux de amănunte, cele întâmplate anterior. De ce s-a străduit atât de mult să realizeze aceste scrieri? ,,Mă gândesc că, în adevăr, n-ar fi o pierdere de vreme să fac o carte despre viaţa de lagăr, să fixez în ea situaţii, scene, filme, caractere, lupte, perspective, cruzime şi laşităţi, tipuri de apaşi şi tipuri de luptători” (p. 108). Fără îndoială că tot acest efort de a scrie în condiţii greu de imaginat este numai mărturia unei conştiinţe încărcate de datoria sa faţă de posteritate şi de mărturiile pe care se va clădi ulterior istoria urmaşilor săi. ,,S-o scriu aici? Mă tem că aici n-aş putea-o. Dar, acasă, o să mai am posibilităţi pentru aşa ceva? În tot cazul, trebuie să fi trecut întâi prin toate, inclusiv momentul eliberării. Şi apoi, aici nici nu ştii dacă poţi păstra ce scrii. Şi ce poţi scrie între împrejmuirile de sârmă ghimpată?” (p. 108).³ Fiind conştient că este posibil oricând să fie deposedat de cele scrise şi poate chiar condamnat la grele cazne din cauza lor, Onisifor continua ca un Sisif al istoriei să scrie, salvarea lui interioară venind pe de o parte chiar din misiunea pe care şi impune şi anume aceea de a face lumină asupra adevărului istoric urmaşilor săi. Totuşi, acest act al creaţiei are şi o latură puternic subiectivă. În exprimarea gândurilor şi a emoţiilor, în crearea unui univers propriu şi în religie, deţinuţii care au avut acest dar al scriiturii au reuşit să îşi menţină conştiinţa trează.

Din punct de vedere religios, asemănarea dintre cel care se vede pedepsit pe nedrept şi pedepsirea lui Iisus îl face pe deţinut să simtă o mângâiere şi o putere interioară zdrobitoare, facandu – l să rabde cu fruntea sus toate chinurile şi să se ridice deasupra lui lăsând în urma mărturisiri de nepreţuit. ,,E şi pentru mine aceasta o veritabilă săptămână a patimilor, cu nedreptăţi strigătoare la cer, care niciodată nu vor putea fi răzbunate. Pe Christos l-au judecat sumar, cu ură şi pasiune, şi i-au aplicat cea mai odioasă pedeapsă. Cine s-a mişcat pentru el? Nici chiar Apostolii, care şi ei s-au lepădat de el. Pe mine cine mă va judeca drept? Se uită cineva la documentele mele, la memoriile mele, la declaraţii şi la întâmpinări? (…),,Am simţit ca în copilăria mea puterea minunată a credinţei în cele sfinte. Dreptatea dumnezeiască e mai presus de toată dreptatea omenească, vai, atât de slabă. (…) Dar dreptatea Domnului rămâne în veac. Şi ea, cred că este cu mine, nu cu duşmanii mei”⁴ (p. 20-21). Dumnezeu devine unica speranţa şi tot ceea ce are legătură cu El rămâne ultima punte de salvare.

Acesta este doar începutul unui lung parcurs ce avea să se înrăutăţească şi mai tare cu fiecare zi şi care avea să fie ceea ce numim astăzi, fără a fi pe deplin conştienţi de amploarea fenomenului, comunism.