S-a scris mereu în cărţile de economie că în toamna anului 1929 a izbucnit Marea Criză Economică şi aceasta a adus mari probleme financiare pentru masele populare, ceea ce a favorizat ascensiunea grupărilor extremiste la putere şi acestea au dirijat omenirea spre un nou război mondial prin politicile de tip militarist. Se mai spune că fenomenul economic negativ s-a cam încheiat în 1933, dar în unele ţări s-a resimţit până în 1939. Nenorocirea din industrie şi agricultură a generat catastrofa de tip militar. Aceasta este ordinea cronologică din toate cărţile de istorie şi pare să fie un adevăr de neclintit că războiul mondial a fost generat de criză, cea pe care toţi politicienii au promis să o combată prin toate mijloacele pentru fericirea popoarelor. Această teorie a fost repetată de decenii şi tocmai această insistenţă trebuie să ne dea de gândit. Nu cumva se ascunde ceva în spatele cuvintelor mieros aranjate în tomurile ştiinţifice şi de popularizare? Dacă ne uităm numai la capitolul economic, tezele actuale pot fi păstrate, dar situaţia se schimbă radical dacă trecem puţin la capitolul militar. Adevărul gol-goluţ a fost că liderii marilor puteri se ocupau în secret de alte probleme ce n-ar fi fost pe gustul oamenilor de rând. Erau pasionaţi de producţia de armament şi comenzile curgeau către fabricile specializate, înghiţind cele mai bune resurse materiale şi energetice. Cele mai luminate minţi din domeniul tehnic erau dirijate tot spre distrugere. Anul 1928 este cel în care s-a intensificat construcţia de nave de luptă, fenomen ce începuse să se manifeste vizibil încă din 1926. Marea Britanie a pus în şantiere în anii 1928 – 1929 20 de distrugătoare revoluţionare în raport cu cele din prima conflagraţie mondială. România abia a putut să strângă în tot intervalul interbelic patru unităţi. Se spune că erau probleme economice, dar şantierele navale au primit comenzi pentru 14 nave din clasele C şi D, toate finalizate până în martie 1933. Nu era singura mare putere preocupată de modernizarea din temelii a flotei. Japonia avea în şantier unităţile clasei Fubuki, definite drept şocant de puternice prin artileria de la bord şi prin torpilele de mare putere. Programul a demarat în 1926 şi au fost construite până în 1933 24 de unităţi, fiecare dotată cu şase piese de calibrul 127 mm şi 18 torpile de calibrul 610 mm.

Distrugătoarele acestea erau numai primele păsărele şi au urmat stoluri întregi până în septembrie 1939. Chiar dacă recesiunea încă bântuia sau exista riscul să revină şi mai puternică, amiralii au cerut noi şi noi nave, planeta fiind mereu prea mare în raport cu puterea de nimicire a tunurilor. Anul 1933 a adus lansarea în execuţie a vapoarelor britanice din clasa E şi au urmat tot în 1933 cele din clasa F, 18 unităţi în total.

Amiralii nu priveau cu plăcere deosebită navele din categoria distrugător pentru că erau prea mici pentru gusturile planificatorilor navali. Având viteză prea mare pentru desfăşurarea acţiunilor de escortare a vapoarelor principale, consumul de carburant creştea şi reducea autonomia. Erau însă utile şi la protejarea convoaielor comerciale împotriva submarinelor sau pentru respingerea unor atacuri aeriene. Mai mult. Erau temute de marinari din cauza manevrelor rapide în timpul cărora lansau torpile, arme ce puteau să provoace avarii grave sau chiar scufundarea vaselor mai mici dintr-o singură lovitură.

Chiar dacă erau de dimensiuni mici, armamentul de la bord era deosebit de puternic. Artileria era formată din tunuri de calibrele 120, 127, 130 şi 138,6 mm, proiectilele fiind suficient de puternice pentru avarierea crucişătoarelor uşoare. Torpila era însă arma fundamentală şi implica o forţă de muncă înalt calificată, orice eroare de fabricaţie ducând la transportarea unui balast. Numai statele industrializate îşi permiteau asamblarea acestor arme speciale deosebit de scumpe. Este interesant de precizat că noile nave erau distrugătoare doar cu numele, artileria de la bord fiind mai puternică decât cea a crucişătoarelor uşoare din Primul Război Mondial. Distrugătorul francez Tartu (clasa Vauquelin) dispunea de cinci guri de foc de calibrul 138,6 mm şi a fost asamblat începând cu data de 14 septembrie 1930. Crucişătorul uşor Yubari dispunea de şase tunuri de calibrul 140 mm şi era introdus la o categorie superioară.

Cum fiecare lua la bord circa 400 t de combustibil, pofta de petrol s-a amplificat până a apărut incendiul universal, regiunile bogate în ţiţei fiind condamnate să fie cucerite sau măcar distruse de către beligeranţi. Dacă erau concepute pentru misiuni la mare distanţă de propriile baze, cantitatea de mazut creştea. Astfel, distrugătoarele britanice din clasele C şi D aveau rezervoare pentru 481 t şi puteau naviga pe 10.200 km.

Istoria trebuie modificată radical. Marea Criză Economică de supraproducţie a fost provocată de intensificarea pregătirilor pentru un nou război mondial, banii statelor fiind orientaţi spre mijloace de distrugere şi pentru obţinerea de putere şi prestigiu la nivel planetar. Liderii marilor puteri au dat semnalul de pregătire a economiei de război, fabricile au început să intensifice livrările către forţele militare şi au început să fie făcute stocuri de materiale strategice pentru orice eventualitate. Erau zvonuri despre izbucnirea unui nou război în epocă, dar politicienii de diferite orientări chiar lucrau serios în domeniu, totul sub masca apărării ţărilor şi popoarelor. Marea Criză Economică a rezultat din pregătirea războiului mondial şi nu fenomenul militar a rezultat din recesiunea economică. Ordinea a fost inversată pentru a se ascunde politica pur criminală a celor de la putere.