Organizația Internațională a Muncii este o instituție a Organizației Națiunilor Unite care are drept obiectiv îmbunătățirea condițiilor de muncă și a nivelului de trai¹. Pentru a se înregistra un progres social și o bunăstare a muncitorilor, în anul 1919, a fost creată Organizarea Internațională a Muncii. Instituția a dorit să adopte o serie de reguli și politici care să fie atât în beneficiul muncitorilor, cât și în favoarea angajatorilor.

Organizația a fost creată la începutul secolului al-XX-lea din cauza diverselor evenimente ce s-au petrecut, precum Primul Război Mondial și revoluția bolșevică². Ținând cont de impactul pe care războiul l-a avut la nivel mondial, liderii politici au fost deschiși la schimbări în economie și societate, dar și la înfiintarea unor instituții internaționale care să cuprindă eforturile și implicarea multor țări³.

În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, la propunerea lui Lloyd George, Consiliul Celor Zece a decis crearea unei Comisii a legislației internaționale a muncii ce a avut drept obiectiv studierea mijloacelor internaționale necesare pentru a rezolva problemele muncitoresti și crearea primei constituții a organizației⁴.

Tinând cont de contextul în care instituția s-a înființat, prima constituție a organizației a facut parte din tratatul de la Versailles, iar aceasta enunța principalele principii ce se aflau la baza organizației. Instituția avea numeroase obiective, precum promovarea drepturilor femeilor, stabilirea unui salariu minim, îmbunătățirea siguranței la locul de muncă, sfârșitul muncii pentru copii, combaterea șomajului și promovarea asigurărilor sociale pentru angajați⁵.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial s-a creat o declarație puternică, ce a fost adoptată în cadrul conferinței pe care Organizația a susținut-o la Philadelphia în anul 1944, declarație ce a reafirmat obiectivele organizației pe care, de asemenea, le-a și extins⁶. Declarația a fost anexată la Constituția Organizației, aceasta extinzând domeniul de activitate a instituției prin numirea drepturilor omului drept obiectivul central al politicilor internaționale și inspirând alte instrumente internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului⁷.

În anul 1946 Organizația Internațională a Muncii a devenit prima agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, aceasta reprezentând singura instituție legată de Liga Națiunilor ce a rezistat dupa terminarea celui de-al Doilea Război Mondial⁸.

Agenția se distinge în cadrul Organizației Națiunilor Unite prin sistemul său de tip tripartit, ce reprezintă unul dintre principalii piloni ai instituției, care se caracterizează prin faptul că delagațiile trimise de statele membre sunt formate din reprezentanți ai guvernului, ai asociațiilor de angajatori, dar și a asociațiilor de muncitori, astfel principalele subiecte tratate în cadrul organizației fiind studiate pe o scara mult mai largă în statele membre, decât dacă doar guvernul ar fi avut posibilitatea de a transmite rezultatele discuțiilor din organizație⁹.

Elementul distinctiv al agenției specializate este sistemul tripartit, însă în ceea ce privește structura sa, aceasta nu este complet diferită de alte organizații.

În ceea ce privește activitatea Organizației, anual are loc Conferința Internațională a Muncii. De-a lungul timpului, în cadrul conferințelor s-au adoptat diferite convenții ce la început vizau protejarea muncitorilor, precum convenția pentru șomaj sau convenția privind munca de noapte a tinerilor, iar apoi din anii ’30 convențiile erau legate de securitate socială și de drepturile omului, precum protecția împotriva discriminării la muncă¹⁰.

Organizația are un rol important în ceea ce privește domeniul muncii în statele membre, aceasta oferind sprijin în rezolvarea diverselor probleme.

În ceea ce privește România, aceasta a fost una dintre țările fondatoare ale Organizației, ce a asistat la subiectele dezbătute de către instituție încă din anul 1919.

În perioada interbelică au fost luate numeroase decizii ce au dus la dezvoltarea legislației muncitorești. Ținând cont de faptul că România a fost prezentă la întâlnirile Conferinței Internaționale a Muncii, aceasta a reușit implementarea în legislația românească a convențiilor adoptate în sesiunea Conferinței din octombrie 1919, precum convenția ce făcea referire la orele de muncă pe care angajatul trebuie să le îndeplinească¹¹.

În vederea bunăstării angajațiilor au fost adoptate numeroase legi în perioada interbelică. Printre actele normative adoptate se numără și Legea Sindicatelor Profesionale din anul 1921 care prevedea atât obligațiile, cât și drepturile sindicatelor. Sindicatele trebuiau să aibă în vedere doar interesele profesionale, fiind independente de politică, aceastea având, de asemenea, și dreptul de a încheia convenții colective și posibilitatea de a se asocia în federații sindicale¹².

Alte legi adoptate în această perioadă au fost Legea Repausului Duminical din anul 1925, prin care lucrătorii obțineau pe lângă ziua de duminică liberă și zile de odihnă cu ocazia sărbătorilor legale, Legea pentru Organizarea Serviciului de Inspecție a Muncii din anul 1927 și Legea pentru Ocrotirea Muncii Femeilor și a Copiilor¹³.

Un alt act normativ din perioada interbelică a fost Legea Camerelor de Muncă. În anul 1932, ministrul muncii, D.R.Ioanițescu, a elaborat un proiect prin care au fost create camerele de muncă ce aveau drept atribuții îmbunătățirea legislației muncii, verificările privind aplicarea legii repaosului duminical, precum și informarea autorităților superioare cu privire la situația lucrătorilor¹⁴.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România nu a mai fost membră a Organizației Internaționale a Muncii, din cauza faptului că nu a reușit să plătească cotizațiile necesare, însă după terminarea războiului și acceptarea în Organizația Națiunilor Unite, România a fost din nou prezentă în cadrul Organizației¹⁵.

În timpul regimului comunist, mai exact în anii ’60, în România s-au desfășurat numeroase activități și manifestări în domeniul muncii ce au avut rezonanță la nivel internațional.

În anul 1977, la București a avut loc al VIII-lea Congres Mondial privind prevenirea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, în cadrul căruia au prezentat cercetări remarcabile Paula Stoleru- Constantinescu, P. Pufan și Zoltan Bogathy¹⁶.

Începând cu anii ’80, din cauza acțiunilor întreprinse în România cu privire la domeniul muncii, statutul țării în cadrul Organizației a fost supus schimbărilor. România a fost acuzată de încălcarea normelor Organizației în ceea ce privește durata muncii iar din cauza faptului că nu a mai fost plătită cotizația către instituție, i-a fost suspendat dreptul de vot¹⁷.

După înlăturarea regimului comunist, statul român și a achitat datoriile, a obtinut din nou drept de vot, a început un program de colaborare cu Biroul Internațional al Muncii ce cuprindea modernizarea oficiilor de muncă și evoluția unui proiect destinat asigurărilor sociale și a fost ales drept membru titular în Consiliul de Administrație al Biroului Internațional al Muncii între anii 1993 si 1996¹⁸.

De asemenea, în perioada post-decembristă, România a ratificat numeroase convenții ale Organizației Internaționale a Muncii, precum Convenția din anul 1976 privind consultările tripartite destinate să promoveze aplicarea normelor internaționale ale muncii, ce a fost ratificată în anul 1992, Convenția din 1976 privind standardele minime la bordul navelor comerciale, ce a fost ratificată în anul 2001 și Convenția din anul 1987 privind bunăstarea navigatorilor, ce a fost ratificată în România în anul 2002¹⁹.

Asadar, cu ajutorul Organizației Internaționale a Muncii, România a putut să adopte numeroase legi benefice oamenilor ce activează în câmpul muncii și să dezvolte legislația românească, astfel încât aceasta să ajungă la standarde internaționale.