Germania a fost definită drept un motor al progresului tehnic la nivel universal, poporul fiind apreciat pentru simţul datoriei şi tenacitatea deosebită. Victoria asupra Franţei la 1871 a propulsat micul imperiu european în rândurile marilor puteri cu pretenţii la nivel continental prin forţa armatelor terestre. Era cam puţin pentru conducătorii de la Berlin şi s-a cristalizat în timp o teorie despre o politică mondială (Weltpolitik). Omenirea nu cunoaşte noţiunea de dezvoltare prin vorbă bună şi inteligenţă, forţa fiind ceea ce impresionează sufletul primitiv de vânător sângeros. Tunurile livrate de firma Krupp erau interesante la nivel tactic, dar erau prea lente atunci când se deplasau pe drumuri de slabă calitate sau în teren frământat. Marea a fost văzută întotdeauna ca un mediu ce permitea eliminarea obstacolelor ridicate de uscat. Flota de război urma să fie instrumentul prin care forţa Reich-ului să fie proiectată până-n cele mai îndepărtate colţuri ale planetei şi un efort industrial deosebit a fost iniţiat pentru asamblarea navelor de suprafaţă. A ieşit din şantierele navale temuta Hochseeflotte (Flota de mare largă) şi observatorii militari erau uimiţi de puterea bastimentelor de război, cetăţi plutitoare ce purtau tunurile livrate de renumita firmă Krupp. Marii industriaşi din domeniul oţelului erau profund interesaţi să încurajeze toate fanteziile împăratului Wilhelm al II-lea pentru creşterea cifrei de afaceri. Nu exista urmă de patriotism în acţiunile patronilor, cei ce livrau armament sofisticat oricărui client generos. Aceste proiecte plăcute ale amiralului Alfred von Tirpitz au dat alarma la Londra, conducătorii Royal Navy fiind atenţi la planurile puterilor cu pretenţii maritime. Stăpânirea peste întinderile de apă însemna controlarea comerţului mondial şi înflorirea afacerilor pentru Albion. O cursă a înarmărilor a fost dezlănţuită şi conducătorii germani au acceptat competiţia pentru că erau încrezători în calitatea oţelului livrat de marile firme şi în antrenamentele echipajelor.

Marea flotă era formată în jurul unui nucleu de cuirasate de tip dreadnought, mărită pentru impresionarea adversarului cu nave blindate de model mai vechi, cele mai bune fiind cele din clasa Deutschland. Erau construite şi crucişătoare de bătălie, vapoare care sacrificau o parte din protecţia prin oţel în favoarea vitezei. O mulţime de crucişătoare era pregătită să ducă forţa tunurilor medii departe de propriile baze. Rândurile erau completate cu torpiloare şi submarine, atacurile subacvatice fiind deosebit de periculoase pentru că deschideau gǎuri de apǎ sub cuirasa ce proteja împotriva proiectilelor grele.

Luna august a anului 1914 a adus şi rezultatul a decenii de manevre şi intrigi politice: războiul industrial. Creaţiile civilizaţiei europene au început să fie spulberate cu mare plăcere prin forţa tunurilor ieşite pe porţile fabricilor cu coşuri fumegânde. Dacă armatele încercau să obţină rapid decizia prin manevre ce vizau inima industrială a Franţei, flota germană a fost menţinută în porturile de la Marea Nordului şi operaţiunile navale au fost cât mai limitate. Amiralii ştiau că impresionanta marină nu este capabilă de o confruntare decisivă cu Royal Navy, dar n-au avut suficient curaj să se opună declarării războiului prin prezentarea adevărului despre potenţialul ofensiv. Chiar dacă ar fi vorbit la Berlin, toţi ochii erau pe diviziile armatei şi ura împotriva Franţei le-a luat minţile factorilor de decizie ce se visau vizitând Parisul la adăpostul baionetelor ascuţite.

Ofiţerii marinei n-au reuşit să-i lămurească pe belicoşii lor superiori că războiul este pierdut înainte să fie tras un singur foc din tunurile grele. Împăratul Wilhelm al II-lea nu era vreo somitate în domeniul conceperii unei strategii militare viabile, A avut noroc că a venit pe lume în familia conducătoare şi, cum avea o mână moale, considera armata ca înlocuitor pentru membrul bolnav, şi a lăsat toată munca în grija generalilor. Aceştia nici nu s-au gândit că vor pune umărul în mod serios la nimicirea vapoarelor risipite în întreaga lume. Declaraţia de război din august a fost un adevărat trăsnet din senin pentru marinarii germani. Crucişătorul de bătălie SMS Goeben şi crucişătorul uşor SMS Breslau au reuşit să evite confruntarea cu forţele Antantei şi s-au refugiat în Imperiul otoman. Escadra aflată tocmai în China a reuşit câteva succese impresionante pentru presă şi apoi pentru istoricii în căutare de senzaţional, dar două crucişătoare cuirasate şi două uşoare au pierit în valuri în urma bătăliei din preajma arhipelagului Falkland. N-au avut urmă de şansă în faţa artileriei de calibrul 305 mm. Ziua de 8 decembrie 1914 rămânea în istorie prin dispariţia crucişătoarelor blindate SMS Scharnhorst şi SMS Gneisenau şi a celor uşoare SMS Nürnberg şi SMS Leipzig. Flotila ce purtase speranţele Germaniei de influenţă în Asia a dispărut în valuri împreună cu cei 1.817 marinari de la bordul navelor ce fuseseră proiectate pentru un alt fel de război. Crucişătorul SMS Emden a reuşit să-i enerveze pe amiralii Antantei prin manevrele efectuate ȋn Oceanul Indian, dar nu s-a putut ţine piept bateriilor navei HMS Sydney, mai ales că elementul surpriză nu mai exista. Piesele de 105 mm nu fǎceau fațǎ celor de 152 mm şi nici corpul metalic nu era suficient de puternic. Nici nu erau montate astfel încât să asigure o concentrare a focului pe ţintă. Totuși, tirul german a fǎcut ceva victime până când artileria de pe nava aliată a atins ținta.

Cum au fost posibile aceste dezastre? Timp de decenii mizeria aranjamentelor militare şi lăcomia afaceriştilor au fost ascunse în spatele secretului de stat şi a propagandei despre patriotismul fierbinte al întregului popor. Spunerea adevărului ar fi dus în mod logic la mari neplăceri şi la interzicerea accesului la funcţiile superioare din ierarhie. S-a tăcut şi s-a mers înainte. Culmea este că nici măcar cel mai mărunt sâmbure de logică nu exista în cele mai înalte sfere ale conducerii statului german. Era un haos perfect şi pur criminal. Crucişătoarele uşoare au fost dotate cu tunuri de calibrul 105 mm ce au început să intre în serviciu din anul 1907. Proiectilul cu o masă de 17,4 kg a fost considerat suficient de puternic pentru lovirea ţintelor lipsite de blindaj. În plus, arma de calibru mic permitea şi o cadenţă ridicată, de până la 15 focuri pe minut. Era copleşitor în lupta cu un torpilor. Navele mai mici au primit tunuri de calibrul 88 mm, având proiectile de 9 – 10 kg şi o cadenţă asemănătoare celor de 105 mm. Erau instrumente ucigătoare, dar marinarii ce erau angajaţi la bordul navelor n-au ştiut că sunt sacrificaţi cu peste un deceniu înainte de începerea ostilităţilor sângeroase. Marea Britanie a adoptat din 1901 un tun de calibrul 152 mm, proiectilul utilizat având o masă de 45,4 kg. Încărcătura de explozibil putea să ajungă la 6 kg, ceea ce era devastator de mult pentru structurile metalice uşoare, chiar dacă erau compuse din renumitele aliaje ale firmei Krupp. Distrugătoarele au primit tunuri de calibrul 102 mm, net superioare celor de 88 mm instalate de germani.

Cuirasatele şi crucişătoarele de bătălie impresionau prin artileria principală şi prin dimensiuni. Germania avea în dotare nave dotate cu piese de calibrele 240 şi 280 mm, patru sau şase fiind disponibile pentru luptă. Au intrat în dotare în 1898 şi, respectiv, 1906, proiectilele fiind capabile să provoace avarii grave ţintelor plutitoare. Calibrul 280 mm a fost considerat ideal şi pentru prima clasă de dreadnought-uri, dar era o variantă perfecţionată prin lungirea ţevii şi mărirea masei proiectilului până la 302 kg. Crucişătoarele de bătălie au primit tot arme din acest model sau cu ţeava lungă de 50 de ori calibrul în loc de 45. Erau arme fiabile şi multe au ajuns baterii de coastă în următoarea conflagraţie mondială. Problema marinarilor germani consta în faptul că englezii au ales să aibă încredere în calibrul 305 mm şi noile piese ale artileriei principale au început să apară pe la 1885. Au fost perfecţionate în timp şi varianta disponibilă după proiectele din 1904 putea să tragă cu proiectile de 386 kg. Nu mai avea rost să mai scoţi pe mare cuirasate precum cele din clasa Deutschland şi nici crucişătoarele de bătălie pentru că flota britanică folosea deja tunurile de calibrul 343 mm care dispuneau de proiectile de 567 kg.

Adoptarea gurilor de foc după modelul oferit de Dreadnought pe cuirasatele germane a dat impresia de forţă şi au fost reuşite lovituri spectaculoase în bătălia decisivă din mai – iunie 1916 împotriva unor magazii de muniţii slab protejate prin blindaj. Chiar dacă mulţi specialişti militari consideră că a fost un succes al Hochseeflotte împotriva titratei Royal Navy, marinarii participanţi au fost şocaţi şi amiralii au tras concluzii corecte. Industria din arhipelag primise schiţele pentru un tun de calibrul 381 mm după anul 1912 şi proiectilele de 871 kg spulberau tot ce atingeau la bordul unei ţinte blindate după regulile vechi. Din fericire pentru oameni, precizia artileriştilor epocii era destul de scăzută şi nu s-a putut manifesta toată puterea de distrugere a proiectilelor grele. A fost nevoie să se decidă trecerea la copierea noului model de armament, dar industria germană nu mai făcea faţă cererilor pentru trupele terestre, aviaţie, submarine şi aliaţi. În plus, nu mai avea nici acces la materiile prime strategice de dincolo de mări pentru o producție de masă.

Germania era înfrântă înainte de începerea ostilităţilor, dar conducerea de la Berlin a dorit masacru cu orice preţ, considerând că forţele terestre pot înfrânge adversarii pe două fronturi. Toate calculele strategice au fost greşite, mai ales că ţara nu avea suficiente stocuri de muniţii şi de resurse de metal. Este interesant că istoria s-a repetat în 1939, Kriegsmarine fiind absolut nepregătită pentru un conflict mondial şi numai reuşitele submarinelor au ascuns starea jalnică a unei întregi categorii de arme. A intrat în conflict fără mijloacele necesare proiectării forţei la distanţă. Avea în structură două nave cuirasate, Scharnhorst şi Gneisenau, dar acestea erau dotate numai cu guri de foc de calibrul 280 mm şi nu se puteau duela cu cele de 381 mm. Nici împotriva celor de calibrul 356 mm de pe noile cuirasate britanice nu erau şanse de rezistenţă. Amiralii germani au încercat pe cât posibil să identifice slăbiciunile forţelor inamice pentru a menţine flota în viaţă şi pentru a provoca pierderi mari prin acţiuni rapide împotriva convoaielor ce duceau mărfuri strategice spre Uniunea Sovietică. Totuşi, cuirasatul Scharnhorst a fost surprins de o grupare britanică în frunte cu nava de linie Duke of York în ziua de 26 decembrie 1943. Bombardamentul cu proiectile grele, dublat de cele venite de pe crucişătoare grele şi uşoare şi de atacurile cu torpile ale distrugătoarelor, a dus în final la scufundarea navei germane împreună cu 1.932 de marinari. Numai 36 au avut şansa să scape cu viaţă din apele reci şi să ajungă prizonieri. La portavioane era jale mare, Graf Zeppelin nefiind finisat şi avea vicii de proiectare. Cuirasatul Bismarck a fost complet gata de luptă abia cu ocazia primei misiuni în 1941, dar aceasta avea să fie şi ultima în urma confruntării cu forţele superioare ale Royal Navy. Avariat grav în zona cârmelor de o torpilă, colosul din oţel a încercat să facă faţă atacatorilor, dar aceştia aveau prea multe tunuri de calibrele 356 şi 406 mm. Era evident că zece piese de calibrul 356 mm şi nouă de 406 mm înseamnau prea mult în raport cu cele opt de 381 de pe temutul cuirasat german. Aproape întreg echipajul a fost ucis sau luat prizonier, peste 2.000 de oameni cu înaltă calificare. Au fost numai cinci supravieţuitori salvaţi de vase germane. Plăcile de oţel au oferit ceva protecţie în faţa celor 2.800 de proiectile expediate de cuirasatele şi crucişătoarele britanice, ofiţerii britanici exagerând cu consumul de muniţii pe o epavă în flăcări.

Conducătorii de la Berlin au dat dovadă înainte de ambele războaie mondiale de o slabă capacitate de interpretare a datelor cunoscute şi nici n-au putut să înţeleagă enormul potenţial al industriilor inamice. Chiar dacă Germania era mereu definită drept un imperiu (Reich), dimensiunile erau echivalente cu un stat mediu şi nu se putea compara cu adevărate continente de tipul Statelor Unite ale Americii şi Rusia (Uniunea Sovietică). Marea Britanie părea mică în Europa, dar dispunea de resursele venite din Canada, Australia, India şi toate celelalte colonii risipite pe tot globul pământesc. Megalomania unor lideri politici ce se defineau drept atotcunoscători a dus la nenorocirea întregii planete în două războaie mondiale. Din păcate, omenirea a avut parte de prea mulţi astfel de gânditori politici şi nici astăzi nu sunt lipsuri la acest capitol.