Se tot discută în istoriografia mondială despre acest termen şi se tot vina pe aliaţii occidentali ai Uniunii Sovietice că n-au vrut să înceapă luptele împotriva Germaniei decât în iunie 1944 prin debarcarea în Normandia. Conflictul mondial s-ar fi încheiat mult mai repede şi cu un preţ uman mult mai scăzut. Se insistă mereu pe ideea că bastionul comunismului a dus greul războiului în lupta pentru zdrobirea nazismului şi aceasta este varianta oficială. Istoria a fost mereu manipulată după poftele învingătorilor şi nici ultima conflagraţie nu putea să scape de pana specialiştilor năimiţi. Este interesant că Marea Britanie a avut o contribuţie mai importantă la înfrângerea forţelor germane decât cele comuniste. Cum este posibilă o astfel de afirmaţie ce dă peste cap decenii de „studii ştiinţifice” ale unor savanţi cu înalte studii istorice şi militare? Forţele engleze au început luptele în septembrie 1939 şi acestea s-au prelungit până în mai 1945. Este perfect adevărat că nu erau bătălii terestre cu mari mase de tancuri în stilul dorit de Iosif Vissarionovici Stalin, Londra fiind implicată în războiul maritim cu vapoare extrem de scumpe. Prima victimă ilustră în tabăra germană a fost crucişătorul greu cuirasat Admiral Graf von Spee la 13 decembrie 1939, preţul maşinii de luptă fiind de 82 milioane de mărci. Germania a avut numai patru vapoare definite drept cuirasate şi trei (Bismarck, Scharnhorst şi Tirpitz) au pierit în urma unor lupte cu Royal Navy sau cu Royal Air Force. Procentul pierderilor ajunge la 75% sau 100% pentru că Gneisenau a fost adăpostit departe de furia necruţătoare a inamicului aerian. Bismarck a fost preţuit la 197 milioane de mărci şi aici nu erau incluse muniţiile, combustibilul şi alimentele necesare cetăţii plutitoare. Masa netă a cuirasatului Bismarck era de 45.950t¹ şi la capacitate maximă ajungea la 53.000t². Acest gigant al mărilor putea să primească la bord 8.700 t de combustibil lichid, ceea ce era un coşmar logistic pentru rezervele Germaniei³. Scufundarea vaporului de luptă în mai 1941 a dus la pierderea echipajului format din 2.200 de marinari, numai cinci fiind salvaţi cu greu de nave germane⁴. Confruntarea maritimă a avut drept rezultat şi pierderea simbolului Royal Navy, crucişătorul de bătălie HMS Hood. Niciodată flota sovietică n-a avut completat un vapor asemănător prin caracteristicile tehnice. Consumul de muniţii a fost deosebit pentru ambele părţi şi numai cuirasatul HMS Rodney a lansat 380 de proiectile de calibrul 381 mm. Dacă toate loviturile au fost de tip perforant pentru a trece de blindajele din oţel înalt aliat, au fost trimise spre ţintă 353 t de oţel şi explozibil cu ajutorul a 85,3 t de pulberi speciale⁵.

Dispăreau în valuri şi nave mai puţin cunoscute, dar care erau greu de înlocuit. Kriegsmarine a suportat un adevărat măcel în timpul campaniei din Norvegia anului 1940. Distrugătoarele au suferit o rărire a rândurilor în luptele pentru Narvik, mai ales întâlnirea cu gruparea navală având în frunte cuirasatul HMS Warspite demonstrând fragilitatea forţelor maritime ale Reich-ului. Ziua de 13 aprilie 1940 a fost una catastrofală pentru germani, opt distrugătoare fiind nimicite în luptă sau distruse de propriile echipaje după ce muniţiile au fost epuizate. Au fost trimise la atac şi cele două vapoare folosite pentru instruirea tunarilor marinei. Brummer a fost torpilat de submarinul HMS Sterlet la 14 aprilie 1940 şi Bremse a fost distrus în urma unei lupte pe timp de noapte cu două crucişătoare inamice la 6 septembrie 1941. Lungile linii de comunicaţii erau greu de acoperit şi se folosea tot ce plutea. Pierderile din Norvegia l-au făcut pe Adolf Hitler să fie foarte prudent în folosirea resturilor de flotă în 1940 şi apoi în tot cursul războiului.

Pierderile engleze erau tot grele (cuirasatul HMS Royal Oak, portavioanele HMS Courageous şi HMS Glorious, crucişătorul de bătălie HMS Hood şi multe altele). Portavionul HMS Ark Royal era printre cele mai moderne asamblate în şantierele statului insular şi lua la bord 60 de avioane, dar torpila submarinului U 81 l-a lovit fatal în data de 13 noiembrie 1941. Marea Britanie a dus cel mai costisitor război împotriva Germaniei şi a ieşit complet epuizată economic şi militar. Este interesant că Uniunea Sovietică n-a reuşit să asambleze nave cu tunuri comparabile cu cele amintite şi portavioanele au apărut abia după 1970. Germania a produs relativ puţine tancuri şi tunuri de asalt din cauză că şantierele navale asamblau submarine în serie sau se ocupau cu întreţinerea navelor avariate. Industria Reich-ului a fost sleită de acest efort industrial şi trupele din pustietăţile sovietice luptau cu ce apucau, armele capturate de la inamicii sovietici, cei descrişi drept inferiori de către propaganda nazistă, fiind cele mai apreciate. Dacă n-ar fi fost acestea, armata germană ar fi cedat mult mai repede în faţa tăvălugului ridicat de diviziile staliniste. Adolf Hitler s-a înarmat serios mai mult în timpul discursurilor decât în realitate şi soldaţii germani s-au descurcat pe front cu ce puteau.

Ambele părţi au suferit pierderi grele şi la capitolul navelor comerciale, flota britanică fiind grav afectată de torpilele haitelor de submarine. Arma săracului avea însă un preţ ridicat pentru că folosea forţă de muncă înalt calificată, o simplă eroare de proiectare sau de execuţie transformând torpila în simplu balast. Submarinele britanice au fost un adevărat coşmar pentru Regia Marina, flota italiană de război nereuşind să protejeze navele de transport trimise să aprovizioneze frontul din Africa. Numai HMS Upholder a reuşit să nimicească 24 de ţinte, dar a pierit în valuri în condiţii încă necunoscute.

Durata conflictului germano – britanic a fost mai mare decât cea a confruntărilor sovieto – naziste. Surpriza vine şi dacă ne raportăm la lungimea acestui front. Se întindea din nordul Africii, de la El Alamein, trecea prin Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, urmărea Zidul Atlanticului, aliniament defensiv ce înghiţea tot armamentul greu al Reich-ului, şi ajungea până-n nordul Norvegiei. Au fost trimise pe malurile oceanului cantităţi impresionante de fier beton pentru construirea adăposturilor pentru submarine şi a cazematelor în care erau adăpostite arme de captură şi cele la care se putea renunţa în conflictul mobil din est. Se poate spune că se extindea până la porturile sovietice în care erau descărcate vapoarele convoaielor arctice.

Este interesant de spus că forţele britanice au fost puternic implicate în protejarea convoaielor ce aduceau tehnică de luptă şi materiale strategice către aliatul comunist, propriile trupe fiind lipsite de multe maşini şi guri de foc. Relaţiile de prietenie au fost stabilite înainte de asaltul german şi vapoarele britanice au adus primele tranşe de armament în iunie 1941. Era doar începutul pentru fluxul de materiale ce va curge spre Murmansk şi Arhanghelsk până în 1945.

Mai exista o componentă foarte costisitoare a frontului occidental: aviaţia. Frontul antisovietic a însemnat o concentrare deosebită a forţelor aeriene, dar cucerirea spaţiului german a implicat folosirea unor aparate deosebite. A fost necesară proiectarea şi producerea unor bombardiere grele cu destinaţie strategică, un coşmar pentru sistemul logistic de aprovizionare cu muniţii, combustibil, uleiuri speciale şi piese de schimb. Erau necesare aerodromuri speciale, betonate, pentru a suporta masa maşinilor de zbor. Motoare din ce în ce mai puternice şi mai sofisticate au fost fabricate pentru sporirea vitezei de zbor şi, mai ales, pentru a ajunge la altitudini la care focul artileriei antiaeriene să aibă efecte limitate. Cerul Reich-ului era protejat de guri de foc de calibrele 88, 105 şi 128 mm, dar escadrilele aliate tot au forţat barajul de proiectile cu mare putere de distrugere⁶. Bombardierele strategice erau adevărate fortăreţe zburătoare şi transportau cantităţi impresionante de bombe la mari distanţe, neexistând oraş important din spaţiul german care să nu poată fi atacat mai mult sau mai puţin eficient. Industria a trebuit să producă mult armament antiaerian, dar suprafaţa apărată era întinsă la un nivel continental şi teama de bombardierele strategice a dus la dispersarea gurilor de foc în jurul obiectivelor definite drept vitale. Numai Divizia 5 AA trimisă în zona Prahovei dispunea de 42 de baterii cu tunuri de calibrele 20, 37, 88, 105 şi 128 mm. Se adăugau baterii de proiectoare şi radare⁷. Armele marii unităţi specializate au fost folosite numai împotriva aviaţiei anglo – americane.

Industria nazistă a fost obligată să riposteze tehnologic la aceste incursiuni care nimiceau bazele de producţie şi reţelele de transport. Au fost păstrate în vest aparate de vânătoare din celebrele modele FW-190 şi Me-190, piloţii fiind antrenaţi special să atace formaţiile de bombardiere ce erau dispuse ca un arici de mitraliere grele. Au fost destinate defensivei de noapte şi aparate Me-110, Ju-88 şi Me-210 ce dispuneau de armament cu proiectile de mare putere. Aceste aparate de zbor par la prima vedere identice cu cele ce luptau pe Frontul de Est, dar fuzelajele ascundeau multe secrete. Piloţii aveau la dispoziţie puterea asigurată de turbocompresoare complicate pentru a ajunge la peste 7.000 m, instalaţii pentru forţarea motoarelor în situaţii de criză şi, în cazul vânătorilor de noapte, radare performante pentru epocă. Cum elicea nu mai dădea satisfacţii în aerul rarefiat, resursele materiale şi de creaţie au fost orientate spre motoarele cu reacţie şi au apărut performantele Me-262, un model pentru viitoarele cercetări legate de aviaţia de vânătoare la nivel mondial. Cum inginerii germani au proiectat avioane de vânătoare capabile să ajungă la altitudini mari şi să transporte guri de foc cu calibre periculoase, anglo – americanii au trebuit să proiecteze ceva care să depăşească temutele Me-109 şi FW 190. Spitfire era un avion conceput în jurul ideii de cel mai puternic motor în cel mai îngust fuzelaj, dar nu mai era de actualitate pentru însoţirea bombardierelor. Au fost concepute însă P-47 Thunderbolt şi P-51 Mustang, dotate cu rezervoare copioase. Sovieticii au primit o ofertă pentru livrarea de aparate P-47, dar acestea au fost respinse pentru că erau un coşmar logistic.

Luptele aeriene desfăşurate în spaţiul european implicau resurse importante şi generau pierderi mari pentru ambele tabere. Comandamentul american şi-a propus să dea o lovitură fatală maşinii de război a Reich-ului şi a plănuit pentru data de 1 august 1943 un raid prin surprindere asupra rafinăriilor din zona Prahovei. Au fost pregătite pentru misiune 179 de avioane de tip B-24 Liberator, dar apărătorii au fost la post şi au fost pierdute 54 de bombardiere, alte şapte fiind internate în Turcia neutră⁸.

Frontul aerian, componentă a Primului Front, avea o caracteristică deosebit de interesantă din punct de vedere strategic: se întindea pe întreaga suprafaţă controlată de Al Treilea Reich şi nu era punct strategic care să fie ferit de bombardamente. Planificatorii de la Berlin nu ştiau unde vor ataca masiv adversarii şi au fost obligaţi să risipească tunurile antiaeriene de-a lungul căilor ferate, în jurul oraşelor importante din punct de vedere industrial şi în preajma obiectivelor militare. A fost absolut normal să fie insuficiente şi apărarea a fost străpunsă. A crescut efortul cerut de la escadrilele de vânătoare ale Luftwaffe şi pierderile în avioane şi personal instruit au devenit din ce în ce mai greu de înlocuit, mai ales că fabricile erau lovite de bombardierele strategice. Aceste guri de foc n-au mai ajuns să acţioneze împotriva aviaţiei sovietice de asalt şi astfel cerul a fost deschis pentru forţele staliniste. Tunul de calibrul 88 mm era capabil să distrugă orice ţintă blindată şi ar fi generat multe victime printre tanchiştii sovietici. Frontul de Est ar fi devenit şi mai ucigător.

Aviatorii americani au avut o contribuţie fundamentală la înaintarea aliaţilor sovietici, poate mai greu de sesizat şi, mai ales, de recunoscut. Au reuşit să doboare multe aparate de luptă germane şi astfel Luftwaffe n-a mai avut cum să asigure o densitate suficientă pentru protejarea din aer a forţelor Wehrmacht-ului.

Marea Britanie s-a trezit din iunie 1940 cu adversarul italian în acţiune, frontul fiind astfel extins până în Oceanul Indian. Benito Mussolini visa să facă din Italia o mare putere mondială şi a intrat într-un conflict în care nu avea ce să caute. Forţele engleze au distrus tot ceea ce avea mai bun puterea totalitară şi apoi au fost ajutate şi de diviziile americane din toamna anului 1942. Armata italiană arăta bine pe hârtie şi la parade, dar în deşert nu se putea afirma glorios. Lipsea acel spirit războinic ce era cultivat obsesiv în cadrul altor forţe militare. Nu este de mirare că la Bardia a fost obţinută o mare victorie britanică prin capturarea a 45.000 de militari şi a 129 de tancuri⁹. A urmat la rând faimosul Tobruk şi aici au fost luaţi în captivitate 30.000 de italieni şi alte 87 de tancuri au fost scoase din uz¹⁰. Aceste succese au zdruncinat cumplit moralul forţelor lui Benito Mussolini şi ar fi fost un bun prilej pentru a se încerca o negociere a ieşirii din conflict. Italia fascistă era prăbuşită militar şi economic.

Adolf Hitler nu putea să rişte o lăsare a Mării Mediterane sub controlul Royal Navy şi Germania a fost obligată să expedieze în Africa de Nord oameni şi tehnică de luptă pentru ajutorarea aliatului slab înzestrat pentru un conflict industrial şi această grupare a reuşit să obţină succese uimitoare, dar în mai 1943 a fost capturată aproape în totalitate. S-a mai reuşit salvarea pe calea aerului a ceva personal luptător, dar aparatele de transport consumau puţinul carburant al Axei.

Forţele anglo – americane au fost destinate şi pentru sprijinirea Uniunii Sovietice cu orice preţ şi militarii au îndeplinit ordinele privind ajutorarea aliatului comunist. Dacă în Extremul Orient puteau să ajungă avioane pe cale aeriană din Alaska, celelalte materiale strategice urmau lunga rută prin Persia. Chiar dacă natura se opunea prin furtuni îngheţate şi atacurile cu avioane şi submarine provocau pierderi însemnate, occidentalii au format convoaie de nave comerciale pe care le-au protejat cu nave de luptă de cea mai bună calitate. Istoriografia mondială subliniază mereu că industria sovietică a reuşit să livreze pentru front mase de tancuri şi avioane din ce în ce mai performante. Tratatele ştiinţifice, lucrările de popularizare şi documentarele au reţinut denumiri precum T-34, IS-2, Il-2 sau Katiuşa. Puţini autori precizează că temutele lansatoare de rachete erau montate pe camioane americane, altele fiind folosite pentru aprovizionarea trupelor în vastele operaţiuni ofensive la care Wehrmacht-ul nu mai făcea faţă. Aluminiul din motoarele de tanc şi din structura avioanelor provenea în cea mare măsură din Marea Britanie şi SUA¹¹. Navele aliate au adus în porturile sovietice 16,2 milioane de tone de încărcătură esenţială pentru efortul de război¹².

Cantităţile de armament impresionează, dar mulţi autori au scris că tehnica de luptă nu era cea mai performantă şi era depăşită la multe caracteristici de ceea ce livra industria lagărului comunist. Au sosit 4.952 de avioane P-39 Airacobra¹³, aparat pe care piloţii americani şi britanici nu l-au agreat din cauza fuzelajului îngust ce nu permitea instalarea unui turbocompresor performant. Vânătorii sovietici au fost încântaţi de calitatea maşinii de zbor pentru luptele ce se desfăşurau sub 3.000 m altitudine şi puterea de foc era devastatoare prin combinaţia tunuri – mitraliere grele, unele variante având şi mitraliere uşoare¹⁴. Aşii sovietici au cunoscut gloria pe P-39, dar acest model n-a avut parte de gloria altor maşini de luptă pentru că istoriografia sovietică nu putea să laude în exces tehnica americană. Nici peste ocean n-a avut noroc pentru că n-a fost implicat masiv în luptele aeriene şi din cauza razei mici de acţiune. Conducerea sovietică a primit şi varianta îmbunătăţită radical P-63 Kingcobra, aceasta fiind păstrată pentru apărarea împotriva bombardierelor strategice. Au fost expediate 2.410 exemplare¹⁵.

Trebuie spus foarte clar în istoriografia mondială că Primul Front a fost cel Anglo – americano – francez şi acesta a avut o dinamică asemănătoare plăcilor tectonice, forţele germane şi italiene fiind supuse şocurilor de mare intensitate în diferite regiuni, în aer, pe apă, sub valuri şi pe uscat. Al Doilea Front a fost cel sovietic, chiar dacă a fost mult mai sângeros prin duritatea confruntărilor ideologice, populaţia civilă fiind masacrată cu plăcere de ambele tabere. Să nu uităm că aliaţii occidentali mai aveau de înfruntat şi forţa militară a Japoniei din decembrie 1941 şi astfel frontul făcea practic ocolul planetei. A fost un efort militar şi logistic deosebit pentru susţinerea flotelor şi a armatelor la mari distanţe de centrele de producţie şi în teritorii unde resursele lipseau cu desăvârşire, inclusiv banala apă pentru hidratare.

Istoriografia contemporană uită mai mereu că armata germană a fost ajutată serios de măsurile iniţiate de către Iosif Vissarionovici Stalin, cel care a trimis spre vest petrol, metale strategice, cereale şi lemn, ultimul tren cu produse sovietice trecând frontiera în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941. Uniunea Sovietică lupta indirect împotriva Occidentului şi diviziile germane au dat lovituri dure aliaţilor vestici în cursul anului 1940 şi în prima parte a anului 1941, ceea ce era ideal din punct de vedere ideologic pentru lagărul comunist. Iosif Stalin chiar a recomandat adepţilor din partea apuseană a Europei să ajute cât mai mult forţele militare germane şi ordinul a fost executat cu energie în campania din mai – iunie 1940. Să nu se uite că un adept al unei ideologii totalitare nu mai are neam şi familie, fiind simplu sclav al unor teorii lansate de un lider necunoscut şi aflat la mare distanţă. O mişcare internaţionalistă nu mai are patrie şi noţiunea de fericire individuală nu mai există.

Termenul Al Doilea Front a fost inventat pentru a sublinia importanţa decisivă a forţelor sovietice în lupta împotriva fascismului şi aparatul de propagandă comunist a insistat pe această idee. Contribuţia occidentală a fost minimalizată prin repetarea acestor idei chiar prin operele cercetătorilor din lumea capitalistă. Primul Front, iniţiat chiar din 3 septembrie 1939, a avut o evoluţie mult mai interesantă prin ducerea operaţiunilor militare pe sectoare de front risipite geografic şi având trei componente majore: terestră, aeriană şi navală.