Psihologul Gustave Le Bon remarca în secolul al XX-lea iraţionalitatea maselor şi a intelectualilor de a se supune ideologiilor utopice şi indicaţiilor eronate date de un conducător îndepărtat şi nevăzut. Prezentul volum al intelectualului francez vine să combată o ideologie ce a făcut mult rău Europei şi întregii lumi. Se constată că încă mulţi profesori acoperiţi cu înalte titluri ştiinţifice şi academice refuză să raţioneze şi încearcă să apere aşa-zisele valori ale trecutului comunist. Le Bon remarca de mult lipsa de caracter şi de gândire din sistemul de învăţământ de model latin şi trecerea timpului n-a îndreptat situaţia. Rămâne uimitor cum intelectuali plătiţi cu bani grei de către statele capitaliste cultivă ura de clasă împotriva celor bogaţi, categorie din care ajung să facă parte în urma salariilor consistente, şi dragostea pentru un regim ce avea grijă să recomande tocmai asasinarea valorilor. Cazul Katyn rămâne cunoscut, dar politica a fost una sistematică în toate ţările invadate.

Cartea are 25 de capitole, cu titluri potrivit alese şi cu o bibliografie bogată şi de calitate. Citatele din documente şi din scrierile de propagandă demonstrează profunda grijă a autorului de a demonta orice posibilă critică din partea celor care mai consideră valabile teze elaborate în secolul al XIX-lea. Demonstraţia despre natura criminală a regimului comunist este susţinută cu date despre victimele universului concentraţionar din URSS, China, Vietnam etc. Autorul ajunge la concluzia corectă că partidul fiind departe de orice interes al maselor sărace, pe care teoretic le reprezenta, nu se putea impune şi menţine la putere decât prin teroare împinsă la extrem. Observăm aici încă o lipsă a istoriografiei româneşti care n-a reuşit până la nivelul anului 2009 să transmită în Occident prea multe date despre masacrele comise împotriva poporului român din Basarabia, Bucovina şi Herţa. Psihologul Le Bon condamnase la dispariţie un regim care încerca să elimine concurenţa şi s-o înlocuiască printr-un egalitarism total.

Utopia ideologiei este demonstrată prin introducerea voită a foametei în rândul instrumentelor de exterminare a popoarelor supuse. Prin acest procedeu s-a reuşit exterminarea majorităţii victimelor. Autorul consideră că au fost în total o sută de milioane de decedaţi. Din nou sunt puţine date despre România şi zona Basarabiei unde foametea a făcut ravagii în perioada 1945 – 1947. Problema numărului de victime rămâne una controversată din cauza politicii regimului de a consemna orice altă cauză a deceselor pentru cei răpuşi de inaniţie. Observăm aici o asemănare cu regimul nazist care a indus acelaşi fenomen în multe regiuni ocupate şi în sistemul de lagăre. Să nu uităm că ambele curente au legături cu socialismul utopic şi aşchia nu sare departe de trunchi. Psihologul Le Bon afirmase despre elita universitară franceză că este plină de oameni incapabili să evolueze ştiinţific şi afirmaţia i-a fost demonstrată de o specialistă în istorie contemporană care s-a apucat să nege existenţa foametei din Ucraina în anul 2009.

Trebuie să afirmăm că nu suntem de aceeaşi părere cu autorul în ceea ce priveşte tristul bilanţ al victimelor terorii roşii. Trebuie să adăugăm şi aproape toate pierderile produse în Al Doilea Război Mondial, conflictul începând numai şi numai în urma semnării Pactului Molotov – Ribbentrop (observăm aici că autorul foloseşte formula inversată, vechi truc al propagandei comuniste de a arunca vina numai pe Germania nazistă). S-a demonstrat de multă vreme că Iosif Stalin ar fi putut să ajungă la o înţelegere cu puterile occidentale şi să sprijine mai mult sau mai puţin discret bariera numită Polonia. Obsesia pentru revoluţia mondială s-a soldat cu vreo 50 de milioane de pierderi umane, iar Armata Roşie a fost considerabil slăbită prin baia de sânge produsă de invazia germană. Mai trebuie să amintim lipsa informaţiilor despre crimele nucleare ale regimului roşu, nebunia din domeniu aducând omenirea în pragul dispariţiei. Experimentele nucleare în atmosferă au fost făcute chiar dacă se ştia că pulberile radioactive sunt purtate de curenţii atmosferici la mari distanţe. Oamenii nu erau evacuaţi din regiune pentru a se vedea efectele armelor. Chiar s-a făcut o simulare de atac printr-o zonă contaminată radioactiv şi au fost trimişi la atac peste 40.000 de militari, adică trei divizii complete. Radiaţiile au făcut ravagii, dar Moscova acoperă în continuare crima în masă. Arhivele ascund mari surprize.

Un capitol special este dedicat închisorii Sighet, un loc unde elita intelectuală a fost decimată alături de oameni simpli din Maramureş. Aici a fost distrusă România dinaintea anului 1940. Memorialul Sighet a devenit o mare şcoală unde omenirea poate să vadă ce înseamnă o politică dezastruoasă. Populaţia României a foat anesteziată prin discursuri conform cărora n-au fost decât 10.000 de victime, inclusiv deţinuţii. Autorul francez consideră că datele ar trebui multiplicate cel puţin cu 50 (p. 234). Considerăm că tot este puţin Doar într-un raport al Ministerului Afacerilor Interne din 1947 se consemna că în februarie 1947 erau 3.685.377 de oameni complet lipsiţi de alimente (ANIC, Direcţia Generalã a Administraţiei, dos. 92/1947, f. 207). Se ştie că alimentele erau confiscate de autorităţile comuniste pentru plata despăgubirilor de război.

Cartea trebuie să constituie un reper obligatoriu în documentarea unui specialist în istoria contemporană şi este foarte utilă în împiedicarea amneziei despre crimele regimurilor totalitare.

Primul Război Mondial pare un conflict îndepărtat, lipsit de valoare în ochii generaţiilor contemporane, mereu în plină viteză pentru căutarea unui trai mai bun. Se spune că evenimentele de atunci sunt cunoscute, au fost povestite de nenumărate ori şi nu se mai poate scrie ceva nou. Din păcate, astfel de mentalităţi sunt complet greşite, poporul român având de recuperat un întreg trecut falsificat de autorităţile comuniste.

Grigore Romalo a fost ofiţer trimis în primele linii şi a avut o altă imagine asupra confruntărilor cu forţele germane. Superiorii admirau hărţi frumos colorate, dar nu puteau să înţeleagă ceea ce se întâmpla în tranşeele supuse presiunii armelor livrate de industria în plin avânt. Autorul a trăit pe viu elanul din primele zile ale ostilităţilor, forţele austro-ungare fiind în plină retragere, dar a trăit şi şocul întâlnirii cu diviziile germane. A reuşit să noteze pe ce hârtie apuca impresiile zilnice şi să constate că nu armamentul românesc a fost de vină pentru insuccesele din campania anului 1916. Trei au fost cauzele nenorocirilor care au avut drept rezultat retragerea în Moldova: superioritatea inamicului în artilerie grea, ofiţerii superiori nehotărâţi şi chiar derutaţi de mersul evenimentelor şi trădarea ce domnea prin anumite cercuri ale armatei. Astfel, atunci când s-a forţat Oltul, inamicul a cunoscut amploarea atacului şi direcţiile de înaintare în detaliu, ceea ce a dus la retragerea artileriei grele pentru a nu fi capturată. Germanofilii şi populaţia iudaică erau surse preţioase de informaţii pentru comandamentul advers. Acesta a urmărit în mod deosebit să distrugă moralul oştirii române şi a folosit artileria grea intensiv. Dacă trăgeau tunurile de calibrul 53 mm, germanii ripostau cu piesele de calibrul 150 mm, dar cel mai mare impact le aveau obuzele de 305 mm. Nu s-a făcut vreun fel de economie la capitolul muniţii, ceea ce îi va costa pe militarii Puterilor Centrale în 1918.

Războiul i-a deschis ochii tânărului ofiţer şi a putut să vadă mizeria socială ce domnea în România regală, interesul pentru propria avere fiind mai puternic decât dragostea de ţară şi respectul pentru funcţia ocupată. Corupţia şi carierismul au dus la lipsirea trupelor de cele necesare şi la primirea unor ordine ce se băteau cap în cap. Numai ajutorul francez la capitolul organizare a dus la o ieşire temporară din această mlaştină intelectuală. Caracterul elitelor româneşti era jalnic, multă vorbă şi puţină acţiune. Grigore Romalo, dintr-o familie nobilă, a înţeles să-şi respecte statutul social şi a plecat pe front în Franţa pentru a ajuta Antanta să obţină victoria, unica şansă pentru renaşterea României. Ofiţerul a înfruntat condiţiile grele din tranşee şi a apucat să se bucure de victoria din noiembrie 1918 şi de Marea Unire. Din păcate, tuberculoza luată în război i-a rupt firul vieţii în 1928.

Chiar dacă jurnalul este scris în fugă, printre proiectile şi gloanţe, cuprinde multe lecţii de viaţă şi este o lectură obligatorie pentru orice istoric care analizează prima conflagraţie mondială.

Omul a avut mereu impresia că este stăpânul lumii cu ajutorul diferiţilor zei, dar acesta era universul simţit cu ajutorul ochilor. Lumea de dincolo de vedere era complet necunoscută şi ieşea la lumină numai prin boli ce puteau să ajungă periodic la stadiul de epidemii devastatoare. Ciuma, sifilisul, holera, tifosul exantematic sau variola făceau ravagii atunci când războaiele aduceau lipsuri alimentare şi corpurile slăbite deveneau ţinta plăcută pentru germenii de tot felul. Medicii încercau să se opună prin slabele mijloace farmaceutice şi cea mai eficientă măsură de limitare a ravagiilor rămânea carantina, perioada de aşteptare de la frontiere nefiind însă pe placul negustorilor, a păstorilor şi a persoanelor dornice să se deplaseze în alte localităţi din diferite motive. Orice penetrare a cordoanelor sanitare putea să genereze noi focare şi numai statul centralizat putea să supravegheze permanent starea de sănătate a comunităţilor pentru a ridica baraje în jurul centrului epidemic.

Medicina a făcut paşi uriaşi în secolul al XIX-lea şi savantul Louis Pasteur a reuşit să demonstreze că nu este de glumit cu lumea microbilor de orice fel, cei ce reuşeau să transforme zahărul în plăcutul alcool, dar degradarea vinului putea să meargă şi mai departe până la nivel de oţet. Ideile de vaccinare şi de dezinfectare a tot ceea ce se utiliza în actul medical au scăzut dramatic activitatea ucigătoare a bacteriilor şi a virusurilor. Dacă Pasteur a reuşit să controleze agenţii antraxului şi ai turbării, germenii de toate tipurile luptau în continuare pentru înmulţirea cu orice preţ. Tuberculoza continua să facă ravagii şi lovea în persoane din toate categoriile sociale. Medicii au constatat că bolile respiratorii pot avea efecte devastatoare şi periodic apăreau sub formă de epidemii zise de gripă. Se putea spune că după anul 1900 omenirea se modernizează rapid şi cadrele sanitare aveau la dispoziţie instrumentar, medicamente şi spitale din ce în ce mai ştiinţific realizate. Rămâneau însă întinse regiuni unde tratamentele erau la nivelul Antichităţii şi vracii erau la mare preţ.

Epoca frumoasă s-a terminat însă în 1914 prin izbucnirea Primului Război Mondial, cel ce trebuia să stabilească hegemonul planetei. A început un măcel cu cele mai sofisticate arme, dar acum armatele au distrus fragilul echilibru sanitar dezvoltat timp de decenii. Medicii au fost trimişi pe front, medicamentele nu se găseau, mâncarea era din ce în ce mai puţină şi de slabă calitate şi a dispărut de pe piaţă săpunul. Bolile considerate controlate au apărut şi au bântuit cu furie, tifosul exantematic fiind stăpân prin Rusia şi Balcani. Institutul Pasteur şi-a trimis specialiştii să vaccineze militarii, dar n-au putut să facă faţă maselor de oameni şi diferitelor maladii. Erau însă pierderi acceptabile şi se mergea înainte.

Anul 1918 a fost însă unul altfel în evoluţia medicală a lumii şi jurnalistul ştiinţific Laura Spinney a pornit pe urmele asasinului invizibil ce a secerat sub denumirea de Gripa spaniolă între 50 şi 100 de milioane de suflete, prima conflagraţie mondială fiind aproape o petrecere în raport cu pandemia. Lucrarea este foarte documentată şi abordează infecţia din punct de vedere al declanşării, evoluţiei, simptomelor şi al impactului asupra mentalităţilor, concluzia fiind că virusul a modelat evoluţia omenirii în perioada interbelică şi, implicit, până-n zilele noastre.

Prezentarea simptomelor descrise de observatorii contemporani şi analizele efectuate pe eşantioanele extrase din cadavrele păstrate în solul îngheţat au permis autoarei să considere că virusul responsabil de asasinarea în masă a oamenilor a fost unul gripal de tip H1N1 şi acesta se află la analize într-un laborator american din Atlanta în condiţii speciale de siguranţă. Biologii doresc să ştie ce anume a dus la virulenţa deosebită a agentului viral pentru a nu se mai repeta istoria, dar acum omenirea se confruntă cu coronavirusul despre care se spune că a scăpat din laboratorul din Wuhan sau a trecut bariera speciilor atunci când un cercetător a lucrat fără echipament de protecţie cu liliecii din regiune.

Autoarea consideră că gripa spaniolă, numită astfel pentru că în Spania nu avea presa supusă cenzurii militare şi astfel au fost multe informaţii disponibile, a schimbat faţa lumii, dar coronavirusul a demonstrat că obiceiurile au rămas cam la fel. Oamenii continuă să socializeze prin mari adunări cu orice ocazie ivită şi vor cu orice preţ să circule, ceea ce-i transformă în cei mai buni aliaţi ai virusului. Agentul patogen are grijă să nu omoare sursa cu potenţial de transmitere decât după ce aceasta reuşeşte să parcurgă distanţe apreciabile. N-au învăţat prea multe din lecţia valurilor epidemice din 1918 şi 1919, bolnavii de acum folosind cu succes avioanele pentru a juca rolul de agenţi ai virusului. Este interesant că protestatarii împotriva măsurilor sanitare sunt pur şi simplu sclavii maladiei.

Cartea trebuie studiată de istorici, medici şi, mai ales, de către autorităţi pentru a învăţa să ducă politici sanitare eficiente. Este interesant că lucrarea a fost publicată în original în anul 2017, adică înainte de împlinirea unui secol de la începerea epidemiei devastatoare, a făcut senzaţie, dar apoi a fost dată uitării şi au fost repetate erorile comise de înaintaşii ce nu aveau la dispoziţie mediul virtual de informare.