Cultura greaco-romană a deschis o nouă epocă în istoria omenirii, nu numai prin mesajul său de cunoaştere ştiinţifică a lumii, ci şi prin descoperirea forţei demiurgice a omului, prin necesitatea autocunoaşterii, cultivarea libertăţii spirituale şi constituirea unei etici a fericirii. Dorinţa cunoaşterii de sine izvorăşte din însăşi esenţa omului, iar momentul socratic este ilustrativ, acesta devenind conştient de necesitatea autocunoaşterii.

Valoarea umanistă a devizei socratice «γνoτι σε αυτoν » sublinia necesitatea întoarcerii către sine a omului, filosofia fiind cea care-l ajuta în acest sens.

Pe noi ne leagă de cultura antică în primul rând valorile sale umaniste, printre acestea situându-se şi opera filosofică a lui Seneca. La început cunoaşterea filosofiei era o condiţie sine qua non a oratoriei. Prin înalta sa misiune de a înnobila viaţa şi de a-l ajuta pe om să-şi găsească echilibrul interior, filosofia a fost consideratǎ deasupra tuturor artelor şi ştiinţelor, disciplina suverană, o lege a vieţii , “lex vitae”, care ridică omul deasupra condiţiei sale, apropiindu-l de Dumnezeu.

Spre a dobândi înţelepciunea, care e o artă a vieţii, trebuie să învăţăm cât timp trăim, pentru cǎ a şti înseamnă a-ţi exersa raţiunea, a regăsi pe Dumnezeu în tine însuţi. Aşadar, virtutea nu se întâlneşte decât la un spirit instruit şi natura n-o dă nimănui fără efort, căci a deveni virtuos e o artă, “ars est bonum fieri” (Ep.).

Constatând că oamenii vor să trăiască fericiţi, dar nu ştiu cum, spre a le fi de folos “hominibus prodesse”, Seneca a încercat să definească fericirea, binele suprem “supremum bonum”, idealul lor din totdeauna. După opinia sa, un rol deosebit în obţinerea fericirii îi revine filosofiei, concepută ca o construcţie etică, arta perfecţionării morale, “moralis perfectionis ratio”.

Teoria binelui suprem este exprimată mai ales în Epistulae ad Lucilium şi în dialogul De vita beata. Tensiunea majoră care-l însufleţeşte pe autor este “medicina animi”, tratarea sufletului de tot ce-i întinează puritatea, vindecarea de orice vicii, fiecare lucrare fiind adresată unui suflet bolnav, căruia îi propune un remediu pentru obţinerea echilibrului.

Dacă filosofia are cel mai important rol în perfecţionarea morală, înţeleptul, “sapiens”, este omul în condiţia ideală, divinul în plan moral. Autorul crede în capacitatea de educare şi de cunoaştere a omului. Ca să fim fericiţi trebuie să căutăm un bun trainic pe care îl găsim în noi înşine, în practicarea virtuţii, în dominarea înclinaţiilor negative. O viaţă fericită înseamnă a fi cu sufletul împăcat, “aequo animo”, cu sine însuşi şi cu lumea din jur . La acest lucru se poate ajunge dacă în acţiuni păstrezi ordine şi măsură.

Apreciind că a fi virtuos şi bun este o artă, “ars est bonum fieri”, el consideră că trebuie să ne cunoaştem pentru a şti ce vrem, o cauză a nefericirii fiind aceea că şovăim între tentaţii diferite sau ne lăsăm purtaţi de pasiuni, care în concepţia stoicilor reprezentau dezordini ale spiritului, manifestări iraţionale ale acestuia. De aceea Seneca pune în valoare lupta întreprinsă de aspiranţii la înţelepciune împotriva slăbiciunilor omeneşti, demonstrând că primul pas pe calea îndreptării este cunoaşterea greşelii, “notitia peccati”, căci cine nu ştie că greşeşte nu se poate corecta.

Dialogul De ira dezvăluie aspectul urât al mâniei, efectele negative asupra organismului, această stare nefiind proprie naturii umane, care s-a născut pentru ajutor reciproc, nu pentru distrugere. Principalele remedii împotriva ei sunt stăpânirea de sine şi amânarea supărării. Omul trăieşte prea puţin şi nu trebuie să piardă timpul mâniindu-se, sensul vieţii fiind a iubi, nu a urî.

Concepţia că pasiunile sunt boli ale sufletului, care, ca şi ale trupului, pot deveni grave, e ilustrată foarte bine în tragedii, pe care autorul a intenţionat să le compună ca exemple de stări excepţionale ale spiritului omenesc. Dacă e necesară atitudinea curajoasă în faţa suferinţelor reale, la fel de utilă este eliberarea spiritului de spectrul durerilor imaginare cu care îşi împovărează existenţa. Memoria redeşteaptă chinul suferinţei şi prevederea îl anticipează astfel încât nimeni nu-i nefericit numai din pricina prezentului, iar oamenii sunt mai mult înspăimântaţi decât apăsaţi de greutăţi.

Fericirea fiind o stare de spirit, locul nu contribuie prea mult la obţinerea ei, ci sufletul dă valoare lucrurilor. O condiţie necesară perfecţionării morale şi fericirii este timpul destinat pentru a te regăsi pe tine însuţi, căci e nepreţuit lucru să fii al tău, “Inestimabile bonum est suum fieri”( Ep.).

Animat de dragostea pentru oameni, pe care o consideră o virtute, Seneca are convingerea că omul trebuie să fie sfânt pentru om “homo sacra res homini” (Ep.), deoarece natura ne-a făcut sociabili şi a sădit în noi dragoste reciprocă. Nimeni nu poate fi fericit, dacă urmăreşte doar interesul său, iar fericirea rezultă din conştiinţa îndeplinirii faptelor bune. În tratatul De beneficiis, Seneca recomandă discreţie în efectuarea binefacerilor, care presupun un dialog uman, contând nu valoarea lor materială, ci intenţia cu care au fost făcute.

Preţul vieţii nu depinde de durata ei, ci de intensitatea trăirii, durata interioară a existenţei contând mai mult decât cea calendaristică, viaţa noastră măsurându-se după fapte: “Longa est vita, si plena”(Ep.).

În sistemul filosofiei lui Seneca cel care moare nu poate fi fericit sau nefericit, căci fericirea sau nefericirea presupun existenţa. Aşadar, momentul în care trebuie căutată fericirea este cel al vieţii, al clipei prezente. Doar acela care trăieşte fiecare clipă trăieşte deplin, pe când cei care trăiesc cu speranţa zilei de mâine nu trăiesc, ci au de gând să trăiască.

Seneca s-a dovedit a fi un adevărat pedagog al neamului omenesc “humani generis paedagogus” după cum însuşi s-a numit, învăţător şi călăuzitor al sufletelor “animorum magister et custos”, diriguitor de conştiinţe. Asumându-şi misiunea nobilă de a transmite generaţiei sale şi celor care vin valorile morale descoperite de înaintaşi, pe care s-a simţit dator să le sporească, el și-a dedicat opera fericirii oamenilor, încercând totul pentru progresul lor moral, pentru a-i face mai buni, mai puri, mai înţelepţi şi prin asta mai fericiţi.

Renaşterea în cercarea de a pune bazele unei morale bazată pe raţiune, a recurs la stoicism şi mai ales la Seneca, făurind un ideal de om armonios dezvoltat, dar căruia ca şi personajului antic « nimic din ceea ce e omenesc » nu-i era străin. Aprecierea şi valorificarea moştenirii culturale a Antichităţii trebuie făcută din perspectiva contemporaneităţii şi ceea ce ne leagă în primul rând de această literatură sunt valorile sale umaniste, care au avut un mare rol în definirea ființei și aspirațiilor noastre.