Ideea unei centuri fortificate la graniţa cu Germania era justificată de diferenţa de potenţial demografic şi economic, Franţa având nevoie de timp pentru a mobiliza suficiente trupe pentru a face faţă invadatorului. Se ştie că o fortificaţie poate să amplifice forţa unei unităţi militare de trei ori pentru că inamicul trebuie să înainteze prin câmp deschis şi se expune focului tras din armele moderne. Politicienii francezi au fost de acord cu teoria lansată de ministrul Maginot şi a început construirea de cazemate de diferite modele, turele cuirasate ce ieşeau din beton pe timpul tragerilor, bariere din sârmă ghimpată şi obstacole antitanc.

Totuşi, existau mereu plânsete că nu erau bani suficienţi şi multe întărituri au fost realizate cu forţa ieftină a militarilor. Mai mult. Au fost folosite în poziţii tunuri şi mitraliere vechi pentru economie, care se puteau defecta mai des în urma uzurii materialelor expuse la reculul puternic al pulberilor moderne de propulsie. Erau ucigătoare, dar se poate pune întrebarea unde erau armele noi şi de calibre mari, serioase. Oare cum ar fi fost o poziţie cu tunuri de calibrul 330 mm şi cu proiectile de 552 kg, capabile să cadă şi la 40 km? Existau şi tunuri de calibrul 203 mm, mai uşoare şi mai ieftine, loviturile de 123 kg putând ajunge la 28 kg. Ar fi fost şocante pentru infanteriştii germani. Mai puteau fi folosite şi turele cu piese de artilerie de calibre mai mici, dar care trăgeau mult mai repede şi puteau uşor să lovească ţintele blindate. O gură de foc de calibrul 100 mm putea să lanseze 10 proiectile de 13,5 kg într-un minut, fiecare fiind capabil să distrugă orice tanc german al epocii. Exista şi un tun antiaerian de calibrul 90 mm ce putea să joace rolul piesei germane de 88 mm de vânător de care blindate. Nici infanteria n-ar fi fost în siguranţă. Ar fi avut probleme şi bombardierele de altitudine.

Totuşi, existau mereu plânsete că nu erau bani suficienţi şi multe întărituri au fost realizate cu forţa ieftină a militarilor. Mai mult. Au fost folosite în poziţii tunuri şi mitraliere vechi pentru economie, care se puteau defecta mai des în urma uzurii materialelor expuse la reculul puternic al pulberilor moderne de propulsie. Erau ucigătoare, dar se poate pune întrebarea unde erau armele noi şi de calibre mari, serioase. Oare cum ar fi fost o poziţie cu tunuri de calibrul 330 mm şi cu proiectile de 552 kg, capabile să cadă şi la 40 km? Existau şi tunuri de calibrul 203 mm, mai uşoare şi mai ieftine, loviturile de 123 kg putând ajunge la 28 kg. Ar fi fost şocante pentru infanteriştii germani. Mai puteau fi folosite şi turele cu piese de artilerie de calibre mai mici, dar care trăgeau mult mai repede şi puteau uşor să lovească ţintele blindate. O gură de foc de calibrul 100 mm putea să lanseze 10 proiectile de 13,5 kg într-un minut, fiecare fiind capabil să distrugă orice tanc german al epocii. Exista şi un tun antiaerian de calibrul 90 mm ce putea să joace rolul piesei germane de 88 mm de vânător de care blindate. Nici infanteria n-ar fi fost în siguranţă. Ar fi avut probleme şi bombardierele de altitudine.

Risipirea resurselor cu o inconştienţă megalomanică a dus la prăbuşirea din anul 1940, armata germană nefiind dotată pentru a străpungerea unei apărări hotărâte, aşa cum a păţit în 1943 la Kursk. Este interesant de precizat că nici fortificaţii de campanie n-au fost realizate în ajutorul cazematelor şi a fost normal ca invadatorii să străpungă linia defensivă. Militarii finlandezi au demonstrat ce se poate face cu poziţii întărite incomparabil mai puţine şi mai slab blindate împotriva unui inamic ce avea o dominaţie absolută la toate capitolele. Totuşi, Armata Roşie a avut pierderi înfiorătoare în timpul Războiului de iarnă, natura pedepsindu-i pe cei ce nu s-au pregătit serios de atac.

Centrele de rezistenţă au fost construite din cel mai bun beton armat şi au demonstrat că puteau rezista unui asediu. Au fost folosite după război ca adăposturi împotriva atacurilor nucleare. Planurile conducătorilor n-au fost cele corecte în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare şi apoi a trupelor. Greşeala se plăteşte scump şi Franţa a intrat în istorie că a fost cândva o reală putere mondială. Mai emite unele pretenţii şi astăzi, dar sunt simple amintiri despre gloria de odinioară.