Anul 1945 a adus la putere o forţă de ocupaţie care dorea să demonstreze cu orice preţ că deţine unicul adevăr privind calea de evoluţie a poporului român, ceva asemănător ideilor lansate de religiile monoteiste. Comunismul venea cu teoria că se va face totul în conformitate cu principiile ştiinţifice ale marxismului, ceea ce este un ideal al dezvoltării. Au fost puse în practică tot felul de decizii politice şi una dintre acestea prevedea dezvoltarea de aeroporturi în oraşele mari ale ţării. Lungi piste betonate şi aerogări au fost construite inclusiv prin eforturile deţinuţilor politic. Au apărut astfel două capacităţi aeroportuare în Bucureşti, dar n-au fost uitate oraşele îndepărtate precum Iaşi, Suceava, Baia Mare, Satu Mare, Oradea, Timişoara şi Arad. Erau o dovadă reală de progres pentru că aviaţia de transport reuşea să comprime spaţiul şi timpul. Culmea este că dezvoltarea sistemului aeronautic a fost un coşmar financiar, o adevărată gaură neagră pentru bugetul statului comunist. Aparatele de zbor consumau mult combustibil de calitate şi necesitau un personal calificat pentru întreţinere. Nu existau suficienţi clienţi pe liniile interne în afara celor ce erau trimişi de către stat. Mult mai interesant era un studiu american din 1965 despre transportul aerian. Acolo se spunea clar că pentru distanţe sub 400 km abia 1% din navetişti ar prefera zborul. Situaţia era mai interesantă în România. Dacă se ţine cont că regimul făcea eforturi pentru concentrarea populaţiei în mari centre urbane şi încerca să ţină oamenii cât mai supravegheaţi, transportul aerian nu-şi justifica sumele alocate. Oare de ce erau construite uriaşele piste de decolare? Explicaţia este una simplă: toate aeroporturile făceau parte dintr-un sistem militar bine gândit pentru un război cu lumea capitalistă, cea care dorea răul oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Nu s-a făcut ceva pentru poporul român, ci s-a gândit totul pentru nevoile comunismului, pentru revoluţia mondială. Este interesant că nu existau suficiente mijloace terestre de transport şi nici combustibil, dar acesta era un simplu detaliu pentru liderii de la Bucureşti. Situaţia s-a agravat pe măsură ce timpul a trecut şi criza economică începută din 1977 a dus la diminuarea cantităţilor de combustibil existent pe piaţă. Mijloacele de transport în comun au ajuns să fie uzate moral şi fizic din cauza politicilor de economie pentru plata datoriei externe. Nici nu mai erau scoase în număr suficient pe trasee, dar regimul continua să se încăpăţâneze să dezvolte aviaţia de transport. A fost ridicată o fabrică în Bucureşti pentru a produce avionul ROMBAC 1 – 11 fix atunci când oamenii aşteptau cu orele prin staţii un autobuz hârbuit. Este interesant de precizat că mulţi oameni cred că a fost o mare realizare a regimului comunist să asambleze aceste aparate de zbor de origine britanică, dar nu se observă un detaliu foarte interesant: avionul era util pe linii aeriene ce depăşeau limitele ţării. Banii investiţi în producerea mijloacelor de transport înaripate nu puteau aduce vreun beneficiu populaţiei care abia se târa pe sol.

Poporul român dă dovadă, ca orice mulţime de la nivel planetar, de o mare naivitate şi are impresia că foştii conducători de la Bucureşti au fost mai buni şi mai capabili în raport cu cei contemporani. Din păcate, dovedeşte că are idei puţine, ferme şi, normal, absolut eronate. Aeroporturile au devenit interesante abia după ce au fost deschise frontierele şi românii au plecat unde au văzut cu ochii pentru un trai mai bun.