Al Doilea Război Mondial a început oficial la 1 septembrie 1939 şi a durat până la 2 septembrie 1945, marile puteri ale planetei dorind să obţină cât mai multă influenţă şi să fie chiar unicul stăpânitor. Specia umană este dominată de astfel de obsesii sângeroase şi raţiunea joacă un rol minor în facerea istoriei. Forţele aeriene nu puteau să obţină singure victoria pe front, dar operaţiunile militare nu se mai puteau desfăşura fără protecţie din aer. Avionul de vânătoare este cel ce ţine cerul senin şi permite acţiunea celorlalte categorii de aparate de zbor, altfel o pradă facilă din cauza vitezelor reduse. Experţii militari au apreciat multe caracteristici la o astfel de maşină de luptă. Trebuia să fie superioară la viteză, putere de foc, plafon, rază de acţiune, manevrabilitate şi putere de încasare. Istoricii sunt acum încântaţi de avionul nipon Mitsubishi A6M Zero, cel care a făcut ravagii în timpul luptelor din Pacific. Nu de aceleaşi aprecieri s-a bucurat Grumman F4 Wildcat, felina din aluminiu fiind prea lentă, un fel de butoi zburător. Se pare că muncitorii nu prea au parte de glorie. Avionul american a fost conceput special să salveze piloţii şi era un fel de fortăreaţă zburătoare. Era cu 800 kg mai greu decât adversarul nipon, dar putea să încaseze sute de lovituri şi să se întoarcă la bază ca o strecurătoare. Pilotul era protejat de un blindaj ce rezista la lovituri de tun. Samuraiul nu făcea faţă nici gloanţelor de mitralieră şi atingerea unui rezervor îl transforma într-o torţă. Tactica americană prevedea evitarea luptelor în plan orizontal, ţinta fiind atacată în viteză de sus şi din spate. În plus, amiralii americani au folosit puţine avioane de vânătoare la începutul ostilităţilor, prioritate având bombardierele. Wildcat a făcut faţă inamicului manevrabil în anul 1942 şi atunci a fost frântă coloana vertebrală a flotei nipone.

Conducătorii forţelor militare americane aveau un principiu foarte sănătos în alegerea tehnicii de luptă: maşinile erau concepute pentru salvarea vieţii luptătorilor. Wildcat-ul a fost trecut la misiuni secundare atunci când s-a constatat că motorul de 1.200 CP nu mai face faţă în luptele aeriene şi a început să fie înlocuit cu Grumman F6F Hellcat. Piloţii japonezi au crezut la primele contacte că este aceeaşi pisică, dar s-au înşelat amarnic. Era un monstru din oţel şi aluminiu ce avea o masă mai mult decât dublă în raport cu Zero. Un motor de 2.000 CP propulsa cu peste 600 km/h şase mitraliere grele de calibrul 12,7 mm. Fragilele ţinte aeriene nipone erau pur şi simplu pulverizate dacă erau atinse de fluxul de gloanţe de 48,5 g. Nici această felină aeriană nu era concepută pentru manevrabilitate. Japonezii au intrat într-un război total cu avioane realizate după idei ce se apropiau de prima conflagraţie mondială. Structurile uşoare şi motoarele slabe erau pentru trecut sau pentru antrenamente. Aviaţia de vânătoare cere motoare de forţă şi putere de foc în corpuri robuste, ceea ce niponii puteau să vadă la P-47 Thunderbolt. Nici nu prea a fost utilizat în Extremul Orient pentru că era o maşină prea scumpă, pretenţioasă la consumul de combustibil şi ulei. Folosirea celor opt mitraliere grele ce spulberau de pe cer Me-109 şi FW-190 în Europa nu se justifica în confruntările cu fragilele avioane nipone.

Se repetă prea mult mituri lansate pentru a se ajunge la un pic de glorie şi este de mirare că tocmai occidentalii revalorizează tehnica inamicului înfrânt. Adevărul este că proiectanţii americani au reuşit să realizeze avioanele perfecte pentru obţinerea victoriei cu un număr redus de pierderi în propria tabără. Dacă germanii s-au lansat în tot felul de proiecte fanteziste şi japonezii n-au preţuit omul în uniformă, conducătorii de la Washington au avut mare grijă de militari, ceea ce chiar a dus la întârzierea operaţiunilor pe front pentru a se putea face aprovizionarea cu toate cele necesare luptei.