Se ştie din orice carte de istorie că atacul german din 22 iunie 1941 a fost o mare surpriză pentru comandamentul sovietic, personal pentru tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin. A fost o derută totală la nivel suprem şi aşa se explică succesul diviziilor aruncate de Hitler în atac, cele care au reuşit fără o pregătire strategică serioasă să ajungă la periferiile Moscovei. Istoricii l-au acuzat pe liderul de la Kremlin că n-a făcut ceva deosebit pentru consolidarea apărării şi că a avut încredere în cuvintele dictatorului de la Berlin şi nu în informările subordonaţilor. Această încredere absurdă în propria inteligenţă a dus la luarea unor decizii eronate. Trupele au fost nepregătite, nu aveau muniţii, nu aveau ordin să tragă şi nici cu armamentul nu stăteau prea bine, tehnica sovietică de război fiind complet depăşită de cea a germanilor.

Să trecem acum peste aceste controverse iscate de propaganda regimului roşu şi să analizăm doar o parte din organizarea Armatei a IX-a sovietice, cea care se afla în faţa diviziilor române pe Prut şi pe Dunăre. Generalul Cerevicenco avea la dispoziţie două divizii de cavalerie pe care le putea utiliza ofensiv pentru obţine maximum de rezultate şi sovieticii demonstraseră că ştiu să folosească călăreţii în operaţiuni pe mari distanţe în timpul Războiului civil. Mult mai interesante erau cele patru divizii de tancuri şi două de infanterie motorizată, blindatele fiind admirabile din punct de vedere ofensiv. Armata română putea să riposteze numai printr-o divizie blindată, dar nu existau posibilităţi pentru înlocuirea maşinilor lovite. Revenind la unităţile blindate sovietice, acestea dispuneau fiecare de un batalion strict specializat: de pontonieri. Cum în apărare puteau fi utilizate podurile din spatele frontului şi vadurile, râurile Basarabiei nefiind suficient de adânci, înseamnă că pontonierii trebuiau să pregătească forţarea unui curs de apă serios şi acesta nu putea să fie decât Prutul. Patru batalioane erau însă prea puţine în concepţia comandanţilor sovietici şi au fost deplasate separat două de pontonieri şi unul de geniu, pregătite să rezolve problemele logistice ale trupelor în atac.

Teoria despre planurile ofensive ale Uniunii Sovietice în iunie 1941 se confirmă prin existenţa acestor unităţi specializate. Să nu se uite că diviziile mai dispuneau de ceva deosebit: tancuri amfibii. Erau ideale pentru cercetare şi pentru forţarea râurilor, blindatele T-37 şi T-38 fiind capabile să surprindă unităţile de infanterie ce nu se antrenaseră pentru a face faţă carelor de luptă. Nici Dunărea nu era un obstacol absolut în faţa acestor maşini uşoare. În plus, existau suficiente nave pentru a permite executarea unor debarcări cu efective importante. Divizia 51 infanterie era pregătită pentru astfel de misiuni şi putea să fie sprijinită de detaşamentele trupelor NKVD, renumite prin cruzime şi prin faptul că erau completate cu oamenii de calitate şi aveau cele mai bune arme din arsenalul stalinist. Flota de pe Dunăre putea în orice moment să realizeze operaţiuni de desant pe sectorul fluvial din nordul Dobrogei şi se puteau aduce forţe din adâncimea teritoriului sovietic.

Iosif Vissarionovici Stalin a fost acuzat că nu s-a pregătit de război, istoricii din fostul lagăr sovietic fiind antrenaţi să găsească vinovaţii în purul stil stalinist. Puteau să-l acuze măcar de faptul că s-a pregătit prea mult pentru atac şi apărarea a fost doar o simulare pentru înşelarea observatorilor inamici. Ura cu care este atacat fostul lider de la Kremlin arată clar cât de puternică a fost spălarea creierelor în timpul comunismului şi istoricii civili şi militari nu pot scăpa de această pecete totalitară. Este interesant că este combătută cu furie teoria pregătirilor ofensive ale Armatei Roşii, dar acţiunile executate de unităţile din fosta Moldovă demonstrează că apărarea n-a fost pe gustul comandanţilor ce îndeplineau ordine superioare. Minciuna a fost adorată de liderii totalitari şi se folosesc orice mijloace pentru a ascunde adevăratele intenţii ale comunismului internaţionalist.