În cartea „De ce eșuează națiunile”, Daron Acemoglu și James Robinson, ambii de profesie economiști, cercetează motivele pentru care unele țări reușeșc să se dezvolte spectaculos, în timp ce altele par prinse într-un cerc al sărăciei din care nu pot scăpa. Argumentul lor este că motivul ține doar de instituțiile publice. Unele țări dezvoltate, precum Statele Unite, Franța sau Regatul Unit, au instituții unde corupția este minimă, sunt apărate drepturile și interesele cetățenilor, iar puterea de decizie nu stă în mâinile unui grup restrâns de oameni. Pe de altă parte, națiunile sărace ale planetei, precum Coreea de Nord, Venezuela sau Zimbabwe, se află sub dictaturi crunte, unde elitele politice se folosesc de instituțiile statului pentru a-și apăra puterea și a obține foloase în scopuri proprii. Pe scurt, țările bogate sunt cele unde sunt încurajate votul democratic și inițiativa individuală, unde instituțiile publice, precum școala sau parlamentul sunt în slujba poporului și unde e relativ ușor să-ți transformi ideile în afaceri. Țările sărace au sisteme politice diametral opuse.

Cei doi descriu că situația a fost întâlnită de-a lungul istoriei, unde găsim exemple de cum unele popoare au prosperat mai repede decât vecinii lor tocmai datorită faptului că au scăzut controlul elitelor asupra populației, care imediat ce s-a văzut cu puțină libertate a început să-și urmărească interesele proprii, interese care au dus în cele din urmă la binele comun. Exact cum prezicea și Adam Smith în cartea sa, „Avuția Națiunilor”. Exemple ar fi Revoluția Gloriasă din Anglia secolului XVII sau unele legi din timpul Republicii Romane.

Alt exemplu interesant este cel al Veneției. Oraș italian cunoscut astăzi mai mult ca obiectiv turistic pentru arhitectura impresionantă și plimbările romantice cu gondola, deși nu a fost mereu așa. Fiind poziționată relativ în centrul Mării Mediterane, bucurându-se de o siguranță geografică și având navigatori pricepuți, micul orășel de pe ape a devenit un important centru comercial, unde condimentele, sclavii și bunurile bizantine soseau din est, și o dată cu acestea și bogăția. Timp de 800 de ani a fost cea mai mare putere navală a Europei și posibil chiar cel mai bogat loc de pe Pământ în timpul Evului Mediu. În 1330, populația depășise 100.000 de locuitori, iar orașul era probabil de trei ori mai mare ca Londra acelor vremuri¹. Puterea Veneției a fost atât de cunoscută și de durată, încât, chiar și în 1515, când portughezii au cucerit orașul-port Malacca din Malaezia, au afirmat “Cine este stăpân pe Malacca și-a pus mâinile în jurul gâtului Veneției”²..

Totuși, de ce un oraș construit pe o mlaștină a ajuns să domine Marea Mediterană? Pe lângă motivele geografice, un factor important l-au avut și instituțiile politice, mai exact un tip de societate pe acțiuni denumită commenda care se forma doar pe durata unei călătorii comerciale și presupunea o înțelegere între doi parteneri, unul care venea cu capitalul și investea în călătorie, și altul care avea scopul de a participa la trasportul mărfurilor. Cel dintâi era de obicei un nobil bogat, în timp ce al doilea era un tânăr relativ sărac, dar care prin acest tip de contract putea lua parte în comerț chiar dacă îi lipsea capitalul. La final, primea o parte din profitul călătoriei. Mecanismul a reprezentat o metodă bună pentru mobilitatea socială, mulți tineri participând la transportul mărfii, reușind să strângă bani și înaintând pe scara societății. Se realiza astfel o elită care era mereu în mișcare, unde veneau oameni din pătura de jos cu idei noi. Conform documentelor guvernamentale, existau mereu nume noi care nu făcuseră parte din elita venețiană în trecut. Cele din 960, 971 și 982 arată că procentul oamenilor noi reprezenta 69%, 81%, respectiv 65%³.

Acest factor a făcut sistemul politic venețian să devină puțin mai democratic. Dogele, cel care conducea orașul-stat, era ales pe viață de Adunarea Generală, care avea în centru un grup de familii. Puterea dogelui a fost restrânsă în timp, iar din 1032 acesta era ales cu un Consiliu Ducal, care avea scopul să se asigure că dogele nu obținea prea multă putere. Ceea ce este și mai interesant este că primul doge căruia i-a fost constrânsă puterea a fost Domenico Flabianico, care provenea dintr-o familie care nu mai fusese la putere până atunci. Aceste schimbări au dus la altele. Din 1171, în urma asasinării unui doge, a fost format Marele Consiliu, care trebuia să reprezinte puterea politică în Veneția. Consiliul era format din funcționari ai statului și, în fiecare an, 100 de membri noi erau numiți de către patru actuali membri ai Consiliului aleși la întâmplare. Existau și două subconsilii, Senatul și Consiliul celor 40 care aveau diferite sarcini executive și legislative. A fost creat și un nou consiliu care se ocupa cu alegerea dogelui și noi legi pentru a-i limita puterea. Această separare a puterilor în stat a dus la alte schimbări pozitive, precum tribunale independente, noi legi pentru contractele private și faliment, și chiar începuturile activităților bancare moderne.

Deși toate aceste schimbări au dus la creșterea bunăstării, exista o tensiune în societatea venețiană. Oamenii noi, care se îmbogățeau prin commenda, reduceau profiturile elitelor deja existente și contestau puterea politică a acestora. Așa a apărut o tendință a Marelui Consiliu de a începe să închide sistemul. Începând cu 1286, au început să fie aprobate legi care îngreunau numirea de noi membrii. Numirile au început să fie făcute de o majoritate din Consiliul celor 40, care era sub controlul unor familii de elită, iar ulterior numirele în Marele Consiliu trebuiau aprobate atât de Consiliul celor 40, cât și de doge și Consiliul Ducal. A fost aprobată și o lege care stipula că cei ai căror tați sau bunici erau deja membri primeau aprobare automată de a intra în Consiliu. Au urmat noi lege care au crescut birocrația necesară pentru a deveni un nou membru, și care au ușurat procesul pentru rudele familiilor care deja erau membre.

După aceste schimbări în politica statului, au urmat schimbări și în economie. Au fost interzise contractele commenda, care au fost o cauză majoră a avuției Veneției, în 1314 statul a naționalizat comerțul, iar în 1324 statul a început să perceapă taxe ridicare pentru persoanele private care voiau să intre în comerț.

Astfel, de la una dintre marile puteri europene, Veneția a ajuns astăzi un simplu muzeu cum îl descriu cei doi autori: “În loc să fie deschizători de drumuri pentru noi rute comerciale și instituții economice, venețienii fac pizza, înghețată și sticlărie pentru grupuri de străini. (...) Veneția s-a transformat din putere economică în muzeu.” . Istoria fostei stăpâne a Mediteranei este o dovadă bună a modului în care instituțiile statului ne afectează viață, cum acestea o pot îmbunătăți sau degrada.