Cercetătorul militar s-a dovedit un pasionat căutător de documente fundamentale în arhivele fostului regim comunist şi prezenta lucrare este formată dintr-o serie de studii ştiinţifice despre modul în care a fost dezvoltată economia de către agenţii partidului totalitar de stânga. Cum încă mai există oameni care mai cred în calitatea fabricilor comuniste, autorul a publicat şi actele ce demitifică aceste credinţe populare, ideile rezultând din deceniile de inoculare a minciunilor de către stufosul aparat birocratic.
Au fost incluse 14 studii ştiinţifice pe teme de mare interes. Este tratată în mod deosebit problema dezvoltării aviaţiei de transport, regimul de la Bucureşti fiind interesat să achiziţioneze aparate cu rază lungă de acţiune chiar dacă erau produse în lagărul capitalist. Se poate constata imediat că această soluţie a fost impusă de slaba calitate a avioanelor Iliuşin Il-62 în raport cu Boeing B-707, modelul american fiind preferat drept aeronavă prezidenţială. Cum statul nu avea suficiente fonduri în valută pentru cumpărarea de tehnică nouă, au fost depuse mari eforturi pentru achiziţionarea de licenţe de avioane şi elicoptere, dar acestea erau prea mici pentru planurile liderului comunist. S-a ajuns să se producă după licenţă britanică ROMBAC 1 – 11, dar numai nouă exemplare au fost gata până în decembrie 1989.
Calitatea industriei româneşti era una specifică epocii producţiei de masă, Al Doilea Val în denumirea dată de analistul Alvin Toffler. Dotarea cu utilaje era una mai mult decât precară şi situaţia de la fabrica de boghiuri de la Balş indică această rămânere în trecut faţă de lumea concurenţială, capitalistă. Roţile şi boghiurile necesare vagoanelor de marfă şi de pasageri nu satisfăceau cerinţele partenerului sovietic, principalul client extern, şi erau prea multe rebuturi în timpul procesului de producţie. Capacitatea industrială era o adevărată gaură neagră pentru finanţele ţării.
A fost analizată şi politica financiară a ţării, autorităţile comuniste fiind permanent în căutare de fonduri în valută. S-a ajuns să se vândă stocurile de aur şi de argint, dar tot au apărut datorii externe şi s-a ajuns în situaţia de faliment economic, Nicolae Ceauşescu luând decizia absolut nefericită a plăţii sumelor către creditorii capitalişti şi comunişti.
Cartea istoricului Petre Opriş trebuie studiată în mod obligatoriu pentru a înţelege lumea economică a fostului regim şi pentru a elimina credinţele despre rentabilitatea adusă de sistemul planificat pe cincinale.
Al Doilea Război Mondial a fost și este un domeniu de cercetare care atrage atenția savanților și a creatorilor de documentare și de filme în mod deosebit. Sunt încă prea multe teme controversate sau care au fost trecute sub tăcere. Ascunderea documentelor în spatele secretului de stat sau al legilor privind funcționarea arhivelor mărește curiozitatea. De ce trebuie să fie păstrat sub sigiliu un act timp de un secol? Nu cumva se ascunde ceva în spatele acestei prevederi?
Participarea României la conflagrația mondială a fost importantă, dar a fost prezentată poporului român prin filtrul ideologic și cercetătorii au descoperit prin dosarele voluminoase ceea ce a permis regimul unic. Istoria era scrisă la ordin și multe teze lansate înainte de 1989 au rămas în creierul colectiv. Ideea principală era că Germania a dus o politică absolut negativă și că liderii de la Berlin au făcut totul pentru umilirea aliatului din Carpați.
Livrările de armament erau incluse în această linie a politicii externe a Reich-ului, România primind mereu puțină tehnică militară și de slabă calitate. Istoricul Alexandru Ștefănescu a fost pasionat de temă și a încercat să prezinte toate fațetele problemei istoriografice, datele de până acum fiind risipite prin operele imprimate. Ideea a fost bună, volumul este plin de informație rezultată din consultarea unei bogate bibliografii. Se poate observa că se dărâmă acum mitul despre armele proaste livrate de Germania, analizele făcute de specialiști după confruntarea de la Odessa relevând că militarii erau slab instruiți în folosirea armamentului antiaerian și a celui antitanc. Este amintit un caz în care un luptător german a preluat controlul asupra unui tun folosit de români și a reușit să doboare rapid două avioane sovietice. Piesele antitanc au fost abandonate de servanți sau erau ținute în spatele artileriei de câmp pentru a nu fi pierdute. Soldații neinstruiți și neobișnuiți cu focul luptelor nu aveau încredere în armamentul de infanterie și așteptau totul de la artilerie. Au fost pierdute multe aruncătoare de mine și s-a constatat că puțini sovietici au fost doborâți de gloanțele pușcașilor.
Sunt prezentate liste întregi cu ceea ce a trimis Germania pentru dotarea forțelor militare aliate, dar autorul păstrează teza că era prea puțin în raport cu necesitățile vastei instituții românești. Trebuie remarcat faptul că sunt oferite cititorului tabele din lucrări mai vechi și au fost preluate și concluziile de acolo. Chiar și etc nu lipsește din enumerări. Ar fi interesant de căutat în arhive pentru a se vedea ce se afla în spatele acestui termen general. Lipsesc în continuare statistici pentru lungi perioade de timp și se dă impresia că a fost o secetă absolută în livrări. Au fost prezentate date până la 1 iunie 1941 și apoi sunt oferite cele din 1942 până în august.
Lucrarea istoricului Alexandru Ștefănescu este utilă pentru adâncirea cercetărilor privind evoluția evenimentelor din timpul conflagrației mondiale și trebuie să fie inclusă în bibliotecile celor interesați de lecțiile trecutului și de căutarea adevărului.
