Cărţile de istorie tot amintesc de calitatea tehnicii germane şi de priceperea cu care a fost utilizat armamentul pe câmpurile de luptă, dar se ştie că Reichul a trebuit să capituleze pe 8 mai 1945. Cum a fost posibil? Explicaţia este una simplă: Iosif Stalin. Liderul de la Kremlin nu era un geniu militar şi nici organizatoric, dar era obsedat de ideile simple, care să poată funcţiona universal. Nici armamentul de toate tipurile nu făcea excepţie de la regulă. Cercetătorii experimentaţi din întreg lagărul socialist au fost puşi sub controlul serviciului secret pentru a nu exista scurgeri de informaţii şi au primit misiuni clare despre ceea ce trebuie să cerceteze. Nu erau permise fanteziile cum erau cele ce treceau prin capetele înfierbântate ale specialiştilor germani. Obuzierul de calibrul 122 mm model 1938 combina masa scăzută cu o putere de foc deosebită. Era şi uşor de manevrat în câmp tactic şi 2.000 de exemplare existau deja la 22 iunie 1941. Stocul de proiectile era deosebit de ridicat şi industria putea să le livreze în orice cantitate. N-au fost probleme legate de producţie, dar aprovizionarea mai lăsa de dorit din cauza raidurilor aeriene. Tunul antitanc de calibrul 45 mm putea să nimicească orice ţintă blindată în 1941 şi erau disponibile 14.100 de exemplare, proiectilele fiind capabile să neutralizeze şi mitralierele adăpostite sau infanteria trimisă la asalt. A rămas în producţie până la sfârşitul conflictului şi industria românească a modernizat un tanc cu astfel de armament. Aruncătorul de mine de calibrul 120 mm era mai periculos ca un tun asemănător prin dimensiuni pentru că bombele lansate puteau atinge oamenii ascunşi în tranşee şi erau pline cu explozibil puternic. Schijele de forme neregulate provocau răni cumplite în raport cu gloanţele. Industria românească de armament a copiat „produsul special” pentru a putea avea trupele cu ce să se opună inamicului roşu ce venea în valuri. Era totuşi o armă prea grea pentru infanteria din prima linie, dar proiectanţii sovietici aveau grijă de ostaşi. Exista şi varianta de calibrul 82 mm, 14.500 de exemplare fiind disponibile la 22 iunie 1941. Arma săracului se găsea peste tot şi muniţia curgea spre vestul lagărului socialist.

Tancul T-34 a fost criticat de către experţii germani, care, normal, i-au găsit multe defecte. N-au observat însă că se putea asambla în mare serie şi era uşor de întreţinut în condiţii de campanie. În plus, a putut să fie modernizat uşor prin adoptarea turelei de tanc greu şi a tunului de calibrul 85 mm, ceea ce nu se putea face la un Tiger. A fost nevoie să se inventeze o altă maşină şi mai complicată, un adevărat coşmar logistic, dar tunul a rămas tot cel de calibrul 88 mm. Era mai puternic decât cel de pe T-34, dar prea puţine maşini erau în front şi puteau să fie manevrate pentru un atac din flanc.

Sunt numai câteva exemple despre modul în care Germania a dat dovadă de lipsă de organizare, chiar de haos. Militarii germani au folosit cu plăcere ceea ce capturau de la inamicul sovietic, dar aveau probleme cu cantităţile de muniţii, armele având calibre diferite tocmai pentru a limita astfel de utilizări. Adolf Hitler a vorbit mult despre înarmare, dar în realitate se ocupa prea puţin de partea organizatorică şi de supravegherea subordonaţilor. Nu era expert în tehnică de luptă pentru a aduce idei geniale practice şi a acceptat producerea unor coloşi precum Tiger şi Panther, prea complicaţi pentru industrie şi pentru trupe pe front. Nu era de mirare că militarii erau obligaţi să părăsească maşinile blindate pentru că nu puteau să le repare sau rămâneau în pană de combustibil.