Se ştie că la 1 septembrie 1939 a izbucnit ceea ce s-a numit Al Doilea Război Mondial şi acesta s-a încheiat abia la 2 septembrie 1945 prin capitularea Japoniei. Au fost lupte sângeroase şi jocuri de alianţe prezentate prin cărţile de istorie, dar s-a uitat de multe ori să se spună esenţialul. Realizările Berlinului au fost cele mai importante la scara conflictului şi au decis viitorul omenirii, chiar dacă aceste consecinţe n-au fost cele dorite sau anticipate de către liderii nazişti. A fost dezvoltată o importantă flotă militară prin componenta submarină şi torpiloarele din adâncuri au dat lovituri dure vapoarelor britanice. Marinarii Reich-ului erau sărbătoriţi ca nişte eroi ai Germaniei, dar nici nu bănuiau că practic sunt în slujba altui stat. Orice navă de luptă distrusă sporea puterea flotei americane şi US Navy devenea regina mărilor fără să fie obligată să facă vreun efort până la 7 decembrie 1941. Marea Britanie a fost detronată de la rangul de putere mondială prin loviturile germane. Să nu se creadă însă că strategii de la Washington aşteptau totul de la un inamic ideologic şi de la hazard. Şantierele navale pregăteau portavioane adevărate, care ar fi interesante chiar şi-n lumea contemporană. Nu exista vreo forţă industrială capabilă să livreze nave comparabile cu cele din clasa Essex, specialiştii germani muncind de zor la o singură unitate pe care cei americani după război au privit-o cu profund dispreţ tehnologic.

Mult mai interesantă a fost acţiunea pe alt front. Diviziile germane au fost trimise să cucerească Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941 şi a început un conflict extrem de sângeros. Se ştie că au fost comise imense atrocităţi împotriva civililor, dar strategia nu se interesează de această parte personală. Omul este strivit exact ca un bob de grâu între pietrele de moară de forţele puse în mişcare de către conducători pasionaţi de putere. Dacă ne referim strict la strategie, lovitura germană din iunie 1941 a fost una aproape mortală pentru lagărul comunist. Industria destinată producerii de armament a fost distrusă în mare parte şi unele utilaje au ajuns în colţuri îndepărtate ale imperiului roşu. Grav era că tancurile germane au demolat practic infrastructura economică stabilită după anul 1927, anul începerii industrializării forţate. A fost extrem de dificilă refacerea, mai ales că au pierit şi mulţi specialişti pe front, diviziile de infanterie fiind formate din toţi bărbaţii consideraţi capabili să poarte o armă. Regimul avea un profund dispreţ pentru potenţialul uman şi generaţii întregi de muncitori au fost trimise direct în gura mitralierelor germane. Nu s-a mai putut realiza o flotă cu cuirasate dotate cu tunuri de calibrul 406 mm şi portavioanele au fost greu de asamblat şi nu s-au dovedit suficient de viabile. Principalul beneficiar a fost însă SUA, marea putere de peste ocean având economia intactă şi superioritatea tehnologică a sporit mult timp, mai ales că erau atrase creiere din societăţile sărăcite de război. Adolf Hitler a visat la o supremaţie germană, dar a rezultat una americană.

Să nu se uite că în istorie consecinţele faptelor sunt mai interesante decât acţiunile în sine şi sunt greu de anticipat. Proverbul Unde dai şi unde crapă este perfect adevărat în lumea strategiei planetare.