Literatura şi arta creatǎ în timpul principatului lui Augustus au fost considerate « epoca de aur » sau « epoca clasicǎ » a culturii romane. Ca şi cultura greacǎ din secolul lui Pericle la Atena, sau ca cea francezǎ sub domnia Regelui Soare, cultura romanǎ atinge în epoca clasicǎ o culme, trǎsǎturile acesteia fiind însumate sub denumirea de clasicism.

Sub raportul trǎsǎturilor structurale, clasicismul se caracterizeazǎ prin echilibru, printr-o sǎnǎtate viguroasǎ dominatǎ de raţiune, prin verosimilitate în redarea naturii umane, prin ordine şi armonie între perfecţiunea formei şi bogǎţia conţinutului.

Datoritǎ acestor caracteristici, termenul «clasic» a dobândit şi sensul de model, de creaţie cu o mare putere educativǎ şi esteticǎ, demnǎ de a fi imitatǎ. În acest sens, literatura Antichitǎţii este denumitǎ, de la Renaştere încoace, literaturǎ clasicǎ.

Condiţiile de bazǎ ale creǎrii unei astfel de literaturi şi a dezvoltǎrii plenare a artei clasice au fost fǎrǎ îndoialǎ pacea şi prosperitatea economicǎ din vremea împǎratului Augustus.

Restaurarea statului realizatǎ de acesta redeştepta sentimentul naţional, credinţa în misiunea civilizatoare a poporului roman pentru celelalte neamuri. Nu întâmplǎtor o bunǎ parte a operelor literare ale vremii evocau momente glorioase din istoria poporului roman pentru a insufla tinerilor iubirea de patrie.

Sentimentul de mândrie naţionalǎ, rezultat al remarcabilelor succese pe calea civilizaţiei, înlǎturase acel complex de inferioritate artisticǎ ce-i caracteriza anterior. Conştiinţa valorii, încrederea în forţele proprii şi experienţa istoricǎ le ofereau posibilitatea unei sinteze fericite între caracterul roman şi cel grec. Caracteristic pentru cultura romanǎ este faptul cǎ ea s-a inspirat din perioada clasicǎ a culturii greceşti.

Din contactul cu grecii apare şi la romani o literaturǎ scrisǎ, dar creatǎ conform geniului roman, temperamentului lor. În aceeaşi mǎsurǎ în care prelucrau cultura greacǎ clasicǎ, scriitorii epocii lui Augustus erau continuatorii celor mai bune tradiţii ale propriei literaturi. Vergilius se inspira din Ennius şi Lucretius, Horatius încerca sǎ-i întreacǎ pe Lucilius şi pe Catullus iar Titus Livius întrunea în egalǎ mǎsurǎ eleganţa lui Caesar în descrieri, elocinţa lui Cicero în discursuri şi rafinamentul lui Sallustius în portrete.

Specificǎ pentru orice perioadǎ clasicǎ este conştiinţa autonomiei artistice. Arta nu mai era o simplǎ distracţie, nici un instrument al pasiunii politice ca la (Cicero, Caesar, Sallustius) sau al convingerilor filosofice (Lucretius). Tocmai sentimentul importanţei misiunii lor fac din oameni fără funcţii publice, ca Vergilius şi Horatius, personaje importante ale epocii, iar din operele lor, evenimente de seamǎ ale timpului. Augustus şi Maecenas, ei înşişi artişti, şi-au asumat rolul de susţinǎtori şi încurajatori ai artelor. Contactul cu civilizaţia greacǎ determinase apariţia literaturii latine la jumǎtatea secolului al III-lea a. Chr.

Cultul modelului grec cu universul sǎu de mituri, subiecte şi imagini a fǎcut ca notiunea de « mimesis » sǎ constituie sursa literaturii latine. Reproducerea modelului grec a caracterizat începuturile, stimulându-se apoi efortul creator şi dorinţa de întrecere, aemulatio. De aceea meseria de poet, ars, trebuia învǎţatǎ şi pusǎ în practicǎ prin muncǎ, labor, ceea ce conferǎ întregii poezii latine caracterul său doct.

O altǎ trǎsǎturǎ dominantǎ a acesteia este caracterul liric, prezenţa poetului fǎcându-se simţitǎ chiar în genurile care cereau independenţǎ obiectivǎ faţǎ de lumea plǎsmuitǎ. Astfel, Eneida lui Vergilius e strǎbǎtutǎ de cǎldura sentimentelor umane, de tandreţea şi înţelegerea autorului, participant la suferinţele eroilor sǎi.

Epopeile homerice au impresionat pe romani care gǎseau în ele exemple de energie eroicǎ, de devotament patriotic şi de îndrǎznealǎ în lupta cu oamenii şi natura.

Poemul destinului istoric al poporului roman va deveni Eneida, epopeea naţionalǎ a romanilor şi capodoperǎ a literaturii universale. Alegând legenda troianului Aeneas, care trecea drept fondator al neamului roman, Vergilius avea posibilitatea de a pǎstra cadrul homeric şi de a puncta istoria Romei. El a preluat de la Homer cadrul epic, elemente de compoziţie şi motive consacrate (furtuna pe mare, descrierea scutului, coborârea în Infern). O trǎsǎturǎ originalǎ prin care tradiţia epicǎ romanǎ se deosebeşte esenţial de poemele homerice e legǎtura ei cu istoria, apǎrând ca o carte de fapte ale poporului roman (res gesta populi Romani), în personalitatea lui Aeneas recunoscând pe Augustus cu aceeaşi misiune civilizatoare.

Aşadar, literatura devine o replicǎ de originalitate romanǎ datǎ Greciei, lucru realizat prin angajarea poeţilor și scriitorilor pentru dezvoltarea culturală a Romei. În acest climat muza greceascǎ aduce îndeosebi tiparele metrice, poetul latin adǎugând particularitatea faptelor.

Poezia însemna alǎturi de filosofie şi oratorie un modus vivendi ideal care îmbogǎţea viaţa romanǎ cu o zonǎ spiritualǎ nouǎ a contemplaţiei. Ea devenise o necesitate vitalǎ, creatoare de lumi ideale, modalitate de evadare din vitregiile prezentului. Tǎrâmul de vis specific italic era viaţa la ţarǎ, mediul bucolic, loc de regǎsire şi meditaţie moralǎ.

Pentru Lucretius efortul intelectual a creat civilizaţia, iar cunoaşterea e instrumentul împlinirii morale a omului. Eternitatea puterii romane, conceputǎ ca domnie a spiritului şi a pǎcii, e fundamentatǎ de Vergilius pe ideea muncii, Eneida fiind conceputǎ ca un şir de eforturi şi nenorociri pe care le înfruntǎ eroul troian pânǎ sǎ ajungǎ la întocmirea istoriei.

Prin identificarea esenţei artistice cu eternitatea creatoare a spiritului uman, poezia latinǎ se proiecteazǎ în universalitate. Creşterea importanţei poeticilor la Roma a însemnat triumful Greciei învinse care a introdus artele în Latium. Între prestigiul unei culturi superioare şi tradiţiile limitate la sfera utilului, poezia latinǎ îşi va croi drum spre o afirmare proprie.

Poetica clasicismului e exprimatǎ în Epistula cǎtre Pisoni (Ars poёtica) de Horatius care susţinea cǎ opera de artǎ trebuie sǎ redea cât mai exact realitatea, modelul vieţii (exemplar vitae), precum pictura (ut pictura poёsis). Ca formǎ, aceasta trebuie sǎ fie simplǎ şi unitarǎ (simplex et unum), iar subiectul sǎ fie ales pe mǎsura talentului autorului.

În realizarea operei, geniul poetic nu e suficient, fiind necesar un efort susţinut şi cunoaşterea meşteşugului artistic. Un poem demn de laudǎ (laudabile carmen) trebuie sǎ instruiascǎ (docere), sǎ îmbine utilul cu plǎcutul (utile dulci) şi sǎ încânte (delectare).

Manifest al clasicismului latin, Ars poetica valorificǎ realismul tradiţiei aristotelice de la care a preluat ieea cǎ arta trebuie sǎ fie o imitaţie a vieţii (mimesis) pusǎ în slujba unui ideal de armonie, artistul având rol de educator folositor cetǎţii, utilis urbi.

Putem concluziona că poporul roman a creat un ”Colosseum” al culturii universale, ”un monument mai durabil decât arama” (Horatius) care a înfruntat timpul, impresionând și astăzi prin frumusețea și armonia sa.