Politicienii sunt acele persoane, teoretic instruite, care ajung la putere pentru a pune în aplicare idei noi pentru creşterea nivelului de trai al popoarelor ce le-au acord votul de încredere. Aceasta este o frumoasă teorie şi este promovată universal. Există şi persoane care se plictisesc de îndelungatele discuţii din democraţie şi preiau puterea prin forţă. Nu contează prea mult modul în care se ajunge sus, în vârful ierarhiei statelor. Noii lideri iau decizii denumite politice şi popoarele sunt obligate sau silite să le respecte. Dacă mai răsfoieşti paginile cărţilor de istorie, constaţi repede că zisele elite sunt şocant de lipsite de simţul realităţii şi chiar de pricepere. Se poate discuta chiar de o stare patologică prin obsesiile pe care le dezvoltă ascensiunea la cele mai înalte funcţii. Un prim exemplu poate să fie scenariul legat de bătălia de la Verdun din anul 1916. Conducerea germană a considerat că poate să înfrângă Franţa prin atragerea şi masacrarea diviziilor inamice. Culmea este că aceeaşi soartă au avut-o şi forţele Reich-ului, silite să atace forturi din beton şi focul artileriei duşmane. Au pierit printre alţii şi vânătorii alpini, cei mai tineri şi vânjoşi bărbaţi din Bavaria. Conducerea de la Londra a aprobat un scenariu asemănător în ceea ce s-a numit Bătălia de pe Somme. Al Doilea Război Mondial este plin de astfel de decizii şi este greu să alegi unele catastrofale. Anul 1940 a însemnat intrarea în război a Italiei, ţară ce nu dispunea de petrol şi de tancuri performante. Nici măcar la armamentul de infanterie nu excela şi militarii au murit pentru fanteziile lui Mussolini. Chiar dacă era spectaculoasă sub aspect numeric şi propagandistic, moralul era jalnic şi unităţi întregi se predau în faţa unui tanc adevărat precum Matilda II. Ofiţerii englezi de frontul din Africa de Nord au rămas uimiţi de ce pot face câteva detaşamente blindate împotriva unei armate ce arăta cam ca în prima conflagraţie mondială. Ideea de capitulare necondiţionată a dus la lupte fără milă, forţele germane şi japoneze preferând să lupte până la ultimul cartuş. Liderii democratici au oferit Europa de Est lui Iosif Vissarionovici Stalin pentru a se face un uriaş experiment comunist şi se ştia că lagărele de exterminare comuniste sunt mult mai performante în raport cu cele germane în domeniul mortalităţii. Oare există undeva în fostele arhive sovietice un bilanţ al lichidărilor făcute rapid, după ajungerea în teritoriile ocupate începând din 1944? Eficienţa în ucidere însă nu-i aparţine lui Stalin, poate dornic de astfel de performanţe. Recordul a fost realizat de către conducerea democratică şi presupus creştină a SUA, cea care a aprobat lansarea bombelor nucleare asupra a două oraşe păstrate special intacte. Au urmat prăpădul de la Hiroshima din 6 august 1945 şi cel de la Nagasaki de la 9 august 1945. A fost un genocid săvârşit în câteva minute şi cel mai perfect din istorie. Japonezii ceruseră milă la Moscova, dar Stalin a continuat pregătirile militare şi s-a ajuns la nenorocirea din august.

Oare ce fel de oameni sunt cei ce ajung în posturile înalte? Puterea ia minţile tuturor conducătorilor? Nu există soluţii pentru a evita astfel de catastrofe intelectuale?