Sunt persoane astăzi care deplâng faptul că românii trăiesc foarte mult în străinătate, chiar dacă amara străinătate le-a asigurat un nivel de trai uimitor de prosper. Este adevărat că lumea capitalistă implică multă muncă şi averea nu se strânge în câţiva ani. Poftele sunt multe, dar nu există soluţii miraculoase pe termen scurt. Poporul dă vina pentru această golire a României pe ineficienta clasă politică actuală şi nu se poate spune că liderii actuali excelează prin idei sau printr-o imagine pozitivă în urma unor decizii clare. Oamenii vor fermitate şi nu dezbateri prelungite şi sterile. Se mai spune că Nicolae Ceauşescu a avut meritul să ţină poporul strâns unit, în jurul partidului după cum se spunea în epoca anterioară lunii decembrie a anului 1989. Problema fundamentală a societăţilor est-europene a fost tocmai existenţa comunismului, ideologie care inversa valorile sociale, intelectualii erau dispreţuiţi sau condamnaţi mai rău decât infractorii, religiile erau interzise, ţăranii rămâneau fără ogoare şi presa era plină de minciunile propagandei de partid şi de stat. Oamenii s-au săturat de viaţa cenuşie şi au început să fugă în masă. Cei mai norocoşi erau germanii din RDG deoarece erau vecini cu capitaliştii. Cum graniţa era lungă, numai în anul 1950 au plecat 197.788 de persoane. Chiar dacă Stalin trăia încă, în 1952 au trecut dincolo 182.393 de refugiaţi. Totalul a ajuns la 3,5 milioane de suflete până în anul 1961 şi a fost nevoie de ridicarea renumitului Zid al Berlinului pentru a opri hemoragia. Circa 200.000 de maghiari au fugit din calea tancurilor sovietice în 1956.

Românii au avut ghinion: erau înconjuraţi de state comuniste. Liberalizarea politicilor iugoslave a dus la forţarea frontierei unde se trăgea din plin cu muniţie de război produsă în uzinele ce ofereau locuri de muncă. Oare câte cariere au fost ridicate pe oasele celor ce astăzi zac îngropaţi pe ambele maluri ale Dunării sau au fost aruncaţi în gropi de prin cimitire izolate? Grav era pentru regimurile totalitare că plecau persoane instruite şi tinere, care întăreau lumea capitalistă cu elanul lor muncitoresc. Se pleca din România socialistă şi cu acte în regulă pentru că erau respectate unele înţelegeri internaţionale, fluxul fiind accelerat după anul 1977. Cum românii erau la nivelul bucăţilor de pâine date după un stat îndelungat la coadă, a fost normal să se plece din ţara experimentelor socialiste. Era o adevărată ruşine să trăieşti în ţara glorioasă în care vânzătoarele îi alungau pe ţăranii ce nu aveau de unde să cumpere pâinea cea de toate zilele. Diferenţa de potenţial economic între lumea capitalistă şi România sărăcită pentru o iluzorie plată a datoriei externe era uriaşă şi, conform legilor sociale, oamenii au plecat de la sărăcie spre bogăţie. S-au dus până în Australia şi Noua Zeelandă ca să nu mai vadă politicieni ce se comportă ca nişte satrapi mincinoşi şi îmbuibaţi.

România socialistă a fost un uriaş lagăr de concentrare care a strivit destine. Zisele elite politice româneşti pun în discuţie problema relansării creşterii demografice, dar răul a fost făcut în Epoca de Aur. Femeile au ajuns să plece chiar şi în Fâşia Gaza, acolo unde cad bombe şi rachete din belşug, numai să nu mai vadă sărăcia din ţară. Aceeaşi idee este lansată şi-n Ungaria, dar tinerii continuă să se scurgă spre Occident.