S-a scris mult prin cărţile de istorie despre cauzele care au dus la umilinţele militare din timpul campaniei din anul 1916 şi fiecare autor a căutat cât mai adânc în documente şi volumele de memorii. Normal că forţele germane au venit cu o mare experienţă în războiul modern şi au dat peste cap unităţile de infanterie formate în grabă. Un alt vinovat a fost armamentul din dotare, acesta fiind absolut insuficient şi de slabă calitate. A trebuit să sosească tehnica franceză pentru a se pune bazele unor divizii comparabile cu cele inamice.

Cum armele nu mai vorbesc acum, este uşor să se dea toată vina pe ele. Oare să fi fost aşa cum scriu istoricii de astăzi? Datele celor ce răspundeau de inventarul oştirii arată că erau disponibile 645.608 puşti şi 65.241 de pistoale şi revolvere, ceea ce era o cantitate imensă pentru o ţară agrară şi lipsită de o industrie de armament. Cele de primă calitate erau în număr de 433.978 şi proveneau din fabricile austriece. Erau suficiente pentru formarea a 23 de divizii de infanterie şi a două de cavalerie. Cele de model mai vechi au fost încredinţate trupelor din sectoarele mai puţin expuse şi astfel ţara era apărată de un zid de baionete ascuţite.

Optimismul domnea la Bucureşti şi se putea conta deja pe livrările de armament francez pentru începerea formării de noi unităţi. Puştile Lebel erau de calibru superior şi trebuia să treacă un timp pentru obişnuirea soldaţilor cu noua dotare. Teoretic, tirul cu o armă individuală se poate învăţa în câteva minute, ofiţerii cerând realizarea unei densităţi de gloanţe în faţa propriilor linii. Asimilarea tuturor cunoştinţelor despre modul de întreţinere şi despre tirul de precizie implica un timp. Cum se preconiza o ofensivă împotriva trupelor austro-ungare de acoperire, se putea spera la capturarea de tehnică de luptă şi la refolosirea propriilor arme de la militarii căzuţi. Victoria părea una sigură şi planurile militare prevedeau înaintarea până la Budapesta, dar calculele din dulcele târg al Bucureştiului nu s-au potrivit cu cele de pe front. Aliatul rus n-a trimis trupe energice în Dobrogea şi au fost prea multe pierderi inutile. Comandamentul german a profitat de faptul că ofensiva românească din Transilvania a fost oprită un timp şi a adus trupe de pe toate fronturile pentru a da o lecţie de artă militară generalilor români.

Armata română a arătat bine pentru o mică putere la nivel de înzestrare cu armament portativ, dar trebuie să existe şi îndemânare la folosirea puştilor. Prizonierii austrieci interogaţi afirmau că soldaţii români nu trăgeau precis, ceea ce înseamnă că se făcuse prea puţină tragere la ţintă. Mulţi ofiţeri mai mergeau încă pe ideile din secolul al XIX-lea despre eficienţa atacului la baionetă, strigătele de luptă îngrozind adversarul. Dacă se elimină din calcule trupele de cetate, părţile sedentare, serviciile logistice şi angajaţii din fabricile militare, se constată că existau suficiente puşti pentru armata de operaţiuni. Ofiţerii şi alte categorii de luptători puteau să primească numai pistoale pentru autoapărare. Fuseseră chemaţi sub drapel 833.601 militari.

Indiferent câte arme portative erau disponibile, oştirea română nu avea forţe destule pentru acoperirea unui front lung de 1.200 km. Nu puştile în sine au stat la cauza dezastrului din timpul campaniei din anul 1916, dar acum sunt prea puţini avocaţi care să le apere. Forţele de infanterie au fost folosite la atacuri frontale în teren deschis împotriva germanilor dotaţi cu artilerie grea şi mitraliere, ceea ce a dus la adevărate hemoragii de militari. Ofiţerii ataşaţi de vechi, care nu doreau să vadă importanţa fortificaţiilor de campanie şi a atacurilor prin surprindere, au generat hecatombe în oameni şi puşti. O trupă hotărâtă putea să oprească orice acţiune de infanterie printr-un tir masiv cu armamentul individual, mai ales dacă era sprijinită şi de alte categorii de tehnică de luptă.