Idealizarea trecutului a fost o caracteristică a speciei umane, fenomenul luând amploare atunci când vorbitorii n-au fost afectați prea mult de evenimentele istorice. Poporul român nu putea să facă excepție de la regulă și încearcă să scape de cenușiul cotidian prin refugierea într-o perioadă aurită de propaganda autorităților comuniste de la București. Se știe că sunt foarte răspândite ideile despre faptul că înainte de 1989 era mai bine și că atunci s-a construit totul în țară. În plus, forțele regimului autoritar reușeau să stăpânească lumea interlopă și aveai curaj să mergi noaptea pe stradă.

Teoriile maselor sunt puține și greșite, afirmația psihologului Gustave Le Bon fiind de necombătut. Poporul român nu putea să încalce o lege universal valabilă și este evident că situațiile murdare erau ascunse în spatele secretului de stat. Un document de partid din 27 decembrie 1971 conținea date interesante despre indolența Miliției, dar totul a fost trecut la strict secret. Astfel de informații care să știrbească prestigiul socialismului nu aveau loc în presa timpului, unele mici critici fiind permise doar în cazul unor elemente izolate. Este interesant de precizat că organele de procuratură au refuzat trimiterea în judecată a peste 12.000 de persoane. Mai mult. Au fost constate în 7.592 de dosare că actele nu sunt corect întocmite și au fost restituite milițienilor pentru continuarea cercetărilor în mod temeinic și legal. S-a mai constatat că 78 de cetățeni au fost reținuți în mod abuziv până la cinci zile.

Care era însă atitudinea față de infractorii deosebit de periculoși? Partidul observa că există o indulgență uimitoare, vinovații pentru 161 de tâlhării, 361 de violuri și 164 de crime fiind anchetați în libertate. Se subînțelege că astfel de persoane violente ar fi trebuit arestate imediat în conformitate cu prevederile legale ale epocii. Această indulgență provoca în mintea infractorilor o furtună cerebrală care genera o unică idee: autoritățile sunt fricoase. Se poate face și mai mult și mai grav. Nu este de mirare că violența se manifesta la cote îngrijorătoare și era amintit cazul Rîmaru. Societatea socialistă era departe de imaginea făurită de aparatul de propagandă și nici angajații statului nu erau interesați de perfecțiune în domeniul sensibil al menținerii sănătății sociale.

Nu este de mirare că infracționalitatea s-a extins după evenimentele din decembrie 1989 și că forțele de ordine au rămas la aceeași blândețe față de cei ce par puternici și hotărâți. Dacă se ține cont de creșterea influenței financiare a grupărilor cu orientări criminale, este evident că mulți angajați ai statului român nu ”văd” faptele grave comise pe teritoriul național.

Istoricii Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu și Armand Goșu au reușit să publice un întreg volum de acte oficiale despre realitățile din România socialistă a anilor 1965 – 1971, dar arhivele conțin munți de documente despre haosul ce domnea în organismul statal ridicat pentru slujirea ideologiei de stânga. Mulțimile de oameni trebuie să fie supuse pentru totdeauna printr-o spălare a creierului și acțiunile propagandiștilor au dat rezultate prin faptul că românii încă mai cred în faptul că erau liniștiți și ocrotiți înainte de 1989. Adevărul este că nu se transmitea ceva ”tare” la televizor și presa era plină de discursuri și de realizări mărețe.

Este interesant un alt aspect despre activitatea forțelor de ordine din perioada comunistă. Autoritățile au depus cea mai mare energie pentru arestarea și exterminarea intelectualilor valoroși din perioada interbelică. Aceștia au fost urmăriți și terorizați până la sfârșitul zilelor prin tot felul de măsuri administrative. Criminalii și violatorii au fost tratați cu blândețe dacă n-au depășit ”bunul simț” în stil Rîmaru.