Se spune prin popor că fostul lider de partid şi de stat a iubit populaţia supusă marelui experiment comunist şi că a dorit numai o creştere a nivelului de trai, că fabricile erau ridicate pentru oferirea de locuri de muncă şi pentru a asigura fondul de locuinţe. Era un conducător paternalist, iubitor şi care urma să facă un fel de paradis terestru. Acestea au fost ideile inoculate timp de decenii de către propaganda de partid şi oamenii le-au simplificat până la cele mai simple forme sociale. Dacă citim însă prin cărţile de istorie câte ceva, s-ar putea să descoperim lucruri mult mai interesante. Simţind că are bani din surse occidentale şi chinezeşti, Nicolae Ceauşescu a considerat că a sosit vremea să crească dotarea forţelor militare în ceea ce priveşte armamentul modern. Au început să fie introduse în producţie tunuri antitanc de calibrul 100 mm, armă ce era un pericol mortal pentru orice blindat al timpului prin faptul că avea proiectile mult mai puternice în raport cu tunurile de calibrele 57, 76,2 şi 85 mm. Putea să fie utilizat şi ca armă împotriva infanteriei sau să fie montat pe nave. Era puternic, dar se putea şi mai mult. Au fost introduse în producţie tunuri de calibrul 152,4 mm cu proiectile de 43,56 kg, dar avea o bătaie de numai 17 km. Era prea puţin pentru gusturile celor de la Bucureşti. S-a reuşit copierea tunului sovietic de calibrul 130 mm prin intermediul colaborării cu China şi obuzul de 33 kg ajungea pe la 27 km. S-a trecut şi la fabricarea aruncătoarelor de mine, arme ce asigură sprijinul apropiat al infanteriei cu bombe puternice. N-au fost uitate lansatoarele de rachete de tip Grad, rudele tinere ale celebrei Katiuşa din Al Doilea Război Mondial.

Aceste piese de artilerie din ce în ce mai mari şi mai multe aveau nevoie de camioane performante şi aşa se explică interesul pentru a face rost de motoare diesel din Occident. Chiar dacă aceste grupuri propulsoare erau interesante şi pentru mijloacele de transport necesare în economia naţională, conducerea de partid şi stat, personal tovarăşul Nicolae Ceauşescu, era interesată de dotarea maşinilor ce urmau să fie folosite de către militari pentru deplasarea tehnicii artileristice în teren accidentat. Era nevoie de un camion pentru echipaj şi pentru tractarea gurii de foc şi un altul pentru deplasarea muniţiei. Se interzicea în mod normal transportarea oamenilor împreună cu proiectile pentru a nu se pierde forţa vie şi muniţiile dintr-o lovitură de tun sau o rachetă.

Se poate spune imediat că toate aceste transformări erau făcute în interesul poporului român, pentru apărarea patriei şi a inviolabilităţii frontierelor. Se poate să fie aşa cum mai cred încă românii, dar este interesant să vedem când s-a intensificat această producţie de armament greu. Dacă se analizează tipurile de tunuri, se observă foarte repede şi uşor că aceastea au început să fie livrate după 1977, ceea ce a pus presiune pe finanţele ţării. S-a ajuns ca ţara să fie în imposibilitate financiară şi Nicolae Ceauşescu a decis că trebuie să se realizeze plata datoriei externe cu orice preţ şi s-a introdus alimentaţia pe cartelă ca-n vreme de război.

Formularea nu are ceva istoric, ci pur şi simplu România socialistă chiar trecea pe picior de război. Resursele statului erau folosite pentru a achita datoriile către creditori, scopul fiind să se poată obţine noi tehnologii din Occident. N-ar fi fost necesare aceste economii drastice dacă s-ar fi limitat producţia de armament din industria supradimensionată din domeniu. Nu trebuie să se uite că ţevile de tunuri se realizează din oţeluri speciale foarte greu de obţinut şi apoi prelucrarea este costisitoare, un procedeu generând pierderea a 60% din semifabricatul trimis spre uzinare. Orice tip de armament se obţine prin folosirea unor utilaje speciale, scumpe şi care nu se pot întrebuinţa în economia civilă. Nicolae Ceauşescu a murit în 1989 foarte supărat pentru că n-a reuşit să treacă la asamblarea artileriei autopropulsate, de 3 – 4 ori mai scumpă decât cea tractată de camioane şi tractoare speciale.

Totuşi, producţia de tunuri şi de muniţie specială a afectat grav mersul economiei şi a dus la agravarea problemelor alimentare pentru o populaţie împinsă la limita supravieţuirii. Nu se ştie exact câte persoane au murit natural în epoca restricţiilor, dar datele statistice confirmă o creştere a mortalităţii.