Atacarea Poloniei de către forțele germane la 1 septembrie 1939 este evenimentul ales pentru a marca începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, confruntare care avea drept finalitate obținerea hegemoniei la nivel planetar prin eliminarea concurenței politice și economice.

Regiunea Oceanului Pacific părea ferită de flăcările conflagrației mondiale ce bântuiau cu furie prin Europa și prin Oceanul Atlantic. Totuși, două mari puteri navale se confruntau pentru hegemonie planetară și liniștea ascundea pregătiri de forțe deosebite. Atacul asupra bazei americane de la Pearl Harbor din data de 7 decembrie 1941 a fost luat ca reper pentru începerea ostilităților. Aparatele de zbor decolate de pe portavioanele nipone au făcut mare deranj în principala facilitate navală a SUA în oceanul presupus liniștit. Au fost lansate multe teorii despre evenimentele petrecute în Hawaii, dar autorii repetă la infinit că SUA nu era pregătită de conflict. În plus, Pearl Harbor era cea mai mare bază a SUA în Pacific. Oare să fie adevărat? Nici vorbă! Insula vulcanică Oahu stătea să se scufunde sub greutatea echipamentelor militare necesare proiectării forței la distanță. Aviatorii japonezi au găsit opt cuirasate dotate cu tunuri grele, USS Colorado fiind deplasat pentru o modernizare. Nouă nave principale de luptă de asemenea valoare nu existau dacă ar fi fost reunite flotele Germaniei, Italiei, Franței și a Uniunii Sovietice. Portavioanele erau numai trei desemnate pentru această bază, dar nu existau în lume unități comparabile din punct de vedere tehnic. Vapoarele erau protejate de aviația cu baza la sol și vârful de lance era reprezentat de 12 bombardiere strategice de tip B-17 și de un B-24. Japonia nu dispunea de ceva asemănător. Întreaga Axă nu avea astfel de avioane de atac. Baza americană de la Pearl Harbor era cea mai dotată de pe planetă și nici urmă de nepregătire de război. Tehnica militară sosea în valuri dinspre continent și chiar în timpul asaltului japonez au mai sosit 12 bombardiere B-17. Este interesant de precizat că până la sfârșitul ostilităților industria niponă n-a reușit să realizeze ceva care să egaleze performanțele avioanelor existente în decembrie 1941 în tabăra americană din cauză că petrolul era în cantități insuficiente și pentru celelalte categorii de arme.

Puterea aeriană americană era amplificată de existența hidroavioanelor Catalina, capabile să transporte o însemnată încărcătură de bombe. Rezervoarele generoase de combustibil le recomandau însă pentru misiuni de cercetare pe vastele spații oceanice și nu erau pretențioase în ceea ce privește locul de aprovizionare cu combustibil și muniții. Erau capabile să amerizeze și să se deplaseze pe uscat.

Au trecut deja opt decenii de la asaltul nipon și tot se mai scrie despre lipsa de pregătire și de dotare a forțelor americane. În realitate, acest dispozitiv militar era supradimensionat în raport cu ceea ce puteau opune adversarii asiatici. Diferența de potențial economic era vizibilă numai prin simpla existență a 720.000 mc de petrol necesar marinei americane.

Atacul din 7 decembrie 1941 a dat peste cap calculele strategilor de la Washington, dar situația a început să revină la normal începând din 4 iunie 1942. În confruntarea de la Midway s-a văzut că flota niponă dispunea de bombardiere în picaj, avioane torpiloare și avioane de vânătoare vulnerabile la focul executat de mitralierele grele de pe aparatele americane, rezervoarele de combustibil fiind neprotejate. Amiralii japonezi au intrat în conflict în stil sinucigaș, fără să realizeze pregătirea strategică din timp. Lipsa resurselor și insuficiența capacităților industriale au condamnat imperiul asiatic la înfrângere înainte de căderea primei bombe la Pearl Harbor în 7 decembrie 1941. Ambele tabere doreau război cu orice preț, dar numai partea americană s-a pregătit serios și sistematic pentru o confruntare în care contau oamenii pregătiți, materiile prime și capacitățile industriale pentru furnizarea de tot ce este necesar pe front.