Anul 1939 a adus un nou conflict mondial, ceea ce nu era o surpriză pentru liderii politici şi militari, cei ce se pregătiseră intens pentru operaţiuni de anvergură planetară. Totuşi, niciodată nu se poate intui viitorul şi s-a constatat că multe maşini de luptă nu erau adecvate noilor realităţi de pe front. Mereu trebuia inventat ceva şi cine nu era deschis la nou pierdea competiţia pentru supremaţie. Marea Britanie a avut experţi buni în domeniul armamentului, dar conservatorismul a fost în floare şi competiţia militară a fost pierdută. Tancul este maşina care poate să treacă de apărarea inamică şi să aducă un deplin control asupra unui teritoriu. Marile puteri au dezvoltat fabrici dedicate producţiei blindatelor şenilate şi competiţia s-a dus practic în trei: Germania, URSS şi SUA. Londra a constatat cu jale că a pierdut cursa şi a trebuit să se mulţumească să cumpere sau să primească blindate americane.

Cum se explică prăbuşirea? Explicaţia este una simplă: alegerea tunurilor. Inginerii britanici au fost ataşaţi de piesele de calibrul 40 mm şi le-au montat pe tancurile Matilda în turele de mici dimensiuni. Protejate de armura groasă, gurile de foc au şocat trupele italiene şi numai sosirea germanilor a menţinut rezistenţa Axei din Africa până în mai 1943. Păstrarea tunului mic pentru un blindat de 28 de tone a dus la un alt mare defect: proiectilele nu erau explozive şi numai lovitura directă scotea din luptă un tun sau un tanc. Dacă germanii foloseau piese de calibrul 75 mm, industria engleză livra tot tunuri de 40 mm. Nici sosirea celor de 57 mm n-a adus vreo revoluţie în forţa de distrugere şi numai valurile de tancuri Sherman au schimbat situaţia. Adolf Hitler a acordat prea puţină importanţă frontului african şi astfel britanicii au putut face faţă temutelor Panzere, mereu prea puţine în raport cu distanţele şi cu nisipul nemilos ce distrugea orice sistem mecanic.

Este interesant că Anglia a trimis şi Uniunii Sovietice blindate Matilda cu tunuri de calibrul 40 mm, ceea ce nu prea era pe gustul lui Stalin şi nici pe cel al militarilor comunişti. Puteau să creadă chiar că îşi bat joc de zisa alianţă prin astfel de livrări. Matilda avea masa comparabilă cu un T-34, dar gura de foc era o jucărie aproape inutilă în faţa unor blindate medii şi grele.

Era însă clar că Marea Britanie era un aliat ascultător al noii mari puteri terestre, aeriene şi navale. Stăpâna lumii şi a mărilor era istorie, dar mai putea să trăiască din amintiri. Este interesant de observat că liderii de la Londra încă mai cred în puterea imperiului de odinioară şi au jucat cum au vrut în cadrul Uniunii Europene pentru a realiza Brexit-ul. Oare o insulă oarecare mai poate să facă jocuri reale de forţă la nivel planetar în lumea contemporană?