Anul 1916. August. Conducătorii de la Bucureşti au fost atraşi de promisiunile Antantei pentru a intra în conflict împotriva Puterilor Centrale, o victorie aducând împlinirea visului naţional de eliberare a românilor de sub controlul maghiar. Calculele erau făcute şi se părea că forţele încordate la maximum ale inamicului n-ar fi permis aducerea de prea multe efective pe noul front. Austro-Ungaria suportase şocul ofensivei conduse de generalul Brusilov şi Germania era obligată să-şi consume militarii la Verdun şi pe Somme. Un adevărat cancer măcina armata Reich-ului pe Frontul de Vest.

Trecerea Carpaţilor a confirmat că Viena şi Budapesta nu au suficiente trupe pentru a apăra o frontieră lungă şi batalioanele româneşti înaintau în Transilvania în ritmul permis şi de convoaiele de aprovizionare ce foloseau căruţe. Inamicul nu era însă hotărât să cedeze uşor orice obstacol natural şi o apărare a fost organizată pe râul Olt, fiecare pod şi vad fiind protejate de armament automat şi de artilerie. Ofiţerii români au plănuit o trecere prin locuri mai puţin cunoscute şi surprinderea forţelor dispuse în cordon. Ofensiva a fost declanşată şi a avut succes. Inamicul s-a retras lăsând morţi pe teren şi mulţi prizonieri. Totuşi, n-au fost capturate tunurile, mai ales cele grele, puţin mobile. Ar fi fost o catastrofă pentru austro-ungari pierderea gurilor de foc ce puteau să asigure o supremaţie după sosirea aliaţilor germani. Grigore Romalo, participat la lupte, a scris o carte de memorii şi a precizat cauza eşecului: prizonierii anchetaţi au dezvăluit că ştiau exact când va avea loc asaltul şi artileria a fost retrasă. Informaţia a plecat chiar de la comandamentul armatei în urma activităţii unui trădător infiltrat. Oltul realiza o separare perfectă a celor două trupe şi n-a fost vorba de capturarea planurilor de bătălie cum se va întâmpla la Bucureşti. Cineva s-a strecurat dincolo de cursul de apă şi a dat informaţiile esenţiale ofiţerilor imperiali.

Diviziile româneşti au fost înfrânte în urma trădărilor şi a ordinelor contradictorii. Să nu se uite şi de trimiterea trupelor direct în gura mitralierelor inamice de ofiţerii ce nu se puteau adapta noilor realităţi de pe câmpul de luptă modern. Totuşi, există o practică universală a căutării de vinovaţi pentru a nu se mai repeta erorile aducătoare de nenorociri. Nu se putea da vina pe ofiţeri, multe cărţi fiind scrise tot de militari şi nu este frumos să-ţi acuzi predecesorii. Cum liderii erau numiţi pe criterii politice şi aveau un serios renume, a fost obligatorie căutarea altor cauze care să genereze nenorocirile din timpul campaniei din toamna anului 1916. S-a găsit destul de repede vinovatul: dotarea insuficientă cu armament. În plus, tehnica de luptă era perimată. A fost normal ca resturile diviziilor să se mai oprească tocmai în sudul Moldovei unde cu greu au putut să facă faţă forţelor germane, aliatul rus abia pe acest front îngust fiind hotărât să reziste.

Ofiţerii români erau prea vorbăreţi şi nu puteau ţine un secret. Germanofilii reprezentau o mare problemă pentru că uitau de neam şi erau cozi de topor ale inamicului, ceea ce s-a văzut în cazul Sturdza – Crăiniceanu. Elementele iudaice erau pe faţă împotriva trupelor române. Trădarea era peste tot.