Se ştie că în mai 1940 erau pe picior de război Franţa şi Germania ca principale reprezentante ale forţelor terestre. Una era simbolul libertăţii şi avea de înfruntat dictatura de tip totalitar, presupusă evoluţie politică în mintea unor politicieni. Observatorii militari considerau că trupele franceze, sprijinite de cele britanice, belgiene şi olandeze, aveau mari şanse să obţină victoria, mai ales că inamicul începea să resimtă lipsurile determinate de intensificarea blocadei maritime. Contrar aşteptărilor, rezistenţa democraţiilor vestice s-a prăbuşit fulgerător şi astfel statele europene au fost condamnate să colaboreze cu lumea totalitară. Au pornit apoi vaste discuţii istoriografice despre cauzele dezastrului şi s-a ajuns la concluzia că toată nenorocirea a plecat de la marea încredere în Linia Maginot, acea centură de fortificaţii din beton armat ce se întindea de la graniţa cu Elveţia până la Marea Nordului. Cum cazematele nu pot scrie cărţi de istorie, au ajuns să fie vinovate de toate dezastrele. Explicaţia pentru eşec stă însă în Linia Mannerheim, un sistem defensiv care a făcut prăpăd în rândurile forţelor sovietice în decembrie 1939 – martie 1940. A fost un coşmar ce anunţa duritatea războiului din estul european. Finlandezii n-au avut fonduri suficiente pentru a construi după model francez, ci au combinat uvrajele din beton cu fortificaţii de campanie, protejate cu sârmă ghimpată şi mine din belşug. În plus, totul era perfect camuflat şi forţele inamice se trezeau brusc sub focul încrucişat al mitralierelor nemiloase, soldaţii finlandezi fiind ţintaşi excelenţi şi hotărâţi. Militarii francezi au pus bază pe o linie de cazemate şi cele mai bune trupe au plecat la luptă în Belgia, ceea ce a permis germanilor să le cadă în spate şi să înfrângă elita anglo – franceză.

Linia Maginot n-a avut vreo vină în prăbuşirea frontului. Ultimele fortificaţii realizate cu mâna de lucru a militarilor nici măcar n-au mai fost camuflate cu grijă. Cazematele se întindeau până la mare, dar n-au mai fost desfăşurate reţelele de sârmă ghimpată şi n-au fost plantate minele antiinfanterie şi antitanc. Ar fi încurcat deplasarea propriilor trupe spre nord. Soldaţii ar fi avut timp din septembrie 1939 să sape o vastă reţea de tranşee în faţa, printre şi în spatele cazematelor, ceea ce ar fi complicat misiunea maşinii de război hitleriste. Condiţiile impuse prin Tratatul de la Versailles impuseseră dezarmarea ţării învinse în prima conflagraţie mondială şi nu fusese timp pentru refacerea artileriei care să scoată trupele din tranşee. Conducerea de la Paris visa la o ofensivă prin teritoriul belgian pentru a evita un atac frontal asupra poziţiilor defensive germane. Apărarea nu prea intra în calculele noi şi aceasta a fost eroarea capitală a conducătorilor Franţei. Prestigiul obţinut în urma victoriei din 1918 a devenit istorie şi a început era anglo – americană.