La mijlocul lunii iunie, în anul 323 î.e.n., la vârsta de doar 32 de ani se stingea din viață Alexandru cel Mare. Cauza cea mai probabilă a fost fie malaria, fie febra tifoidă, boli comune în Babilonul Antic, deși există și ipoteza că a fost otrăvit. Cu câteva zile înainte, acesta deja începuse să delireze când generalii săi l-au întrebat cine va urma la tronul imperiului care se întindea din Grecia până în nord-estul Indiei¹. La 20 de ani, Alexandru Macedon îl succedea pe tatăl său la tronul Macedoniei Antice, un regat ce cuprindea nordul Greciei. Tânărul rege a dat dovadă de a fi un adevărat geniu militar, reușind în 13 ani să extindă granițele până în India și să pună bazele unuia dintre cele mai mari imperii pe care lumea antică l-a văzut. Victoriile succesive în lupte și strategiile militare i-au adus faima de geniu militar lui Alexandru Macedon, iar strategiile sale sunt încă studiate în academii.

Pentru a înțelege ce a dus la un asemenea succes militar, e nevoie să înțelegem și să analizăm contextul Greciei Antice. În jurul anului 700 î.e.n., orașe grecești ca Sparta, Argos sau Corint au dezvoltat un nou stil de luptă, formația de luptă numită falangă, unde soldații, denumiți hopliți, înaintau în grupuri dense, cu sulițele îndreptate în față. Hopliții erau infanteriști din Grecia Antică ce luptau folosindu-se de o lance și un scut (de aici și numele - ὅπλον / hoplon, scut). Pe lângă acestea, ei mai aveau și o cască care acoperea aproape întreaga față (aceasta avea o deschizătură în formă de T pentru ochi, nas și gură), o spadă pentru luptele corp-la-corp și apărătoare (cnemide) pentru picioare.

Apariția hopliților pe câmpul de luptă a marcat o schimbare în strategiile militare, care până atunci erau concentrate în luptele de la distanță, precum tragerea cu arcul. Grecii au fost cei care au făcut războiul să fie mai personal și mai intens², iar noile reguli au influențat și conducerea lui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon. Ajuns rege în 359 î.e.n., acesta a aplicat o serie de reforme ce aveau să transforme slab pregătita armată macedoneană într-una dintre cele mai eficiente ale acelor vremuri. Printre deciziile luate de noul rege se menționează creșterea numărul de soldați de la 10.000 la 24.000, al cavaleriei de la 600 la 3.500 de călăreți și crearea unei divizii de ingineri care să se ocupe de dezvoltarea armelor de asalt. Tot el a introdus și uniformele care aveau să creeze un sentiment de unitate și solidaritate în rândul soldaților³ și a schimbat modul în care formațiile de luptă de tip falangă erau organizate. Sulițele hopliților au fost înlocuite cu sarise, un tip de lănci mult mai lung, în jur de 4-7 metri. Aceste noi lănci, fiind mult mai lungi, aveau nevoie de două mâini pentru a fi mânuite, astfel scuturile soldaților au trebuit să devină mai mici.

Deciziile lui Filip al II-lea luate într-un nou context al războiului, unul care se baza pe luptele de aproape, au transformat armata macedoneană într-una eficientă și puternică, care funcționa ca un tot unitar, și care avea să-i fie de folos lui Alexandru cel Mare pentru a domina lumea de atunci.