Orice carte de istorie contemporană aminteşte că la 30 ianuarie 1933 un oarecare Adolf Hitler a ajuns cancelar al Germaniei şi a început o nouă eră organizată după principiile naziste. Noul conducător era unicul om care ştia cum va arăta viitorul statului european şi, în stilul clasic al celor ce se cred superiori, a început să distrugă tot în jur pentru ca populaţia să nu mai aibă termen de comparaţie. Manipulaţi intensiv, locuitorii supuşi marelui experiment politic au început să creadă cu tărie că reprezintă ceva fără precedent în evoluţia umanităţii şi mulţi mai repetă şi astăzi astfel de teze.

Liderul de la Berlin a zdrobit orice formă de opoziţie cu ajutorul poliţiei politice şi al adepţilor fanatici pentru a se bucura de putere absolută, dar era prea puţin pentru a rămâne în vârful piramidei fără emoţii. Masele sunt gata să piară pentru conducător dacă acesta le oferă iluzia că sunt o forţă de neînvins şi cultivarea militarismului este soluţia descoperită de statele totalitare de orice nuanţă. S-a trecut la refacerea forţelor armate şi a celor navale şi s-a investit imens în industria de război. Reich-ul părea o cetate asediată ce se poate apăra cu miile de tancuri, tunuri şi avioane. Totuşi, nimic nu dădea impresia de forţă precum flota de război şi până la atacarea Uniunii Sovietice din iunie 1941 Kriegsmarine a primit în structură 18 mari nave de suprafaţă, Tirpitz fiind în curs de finalizare. Acestea erau instrumentele principale pentru proiectarea forţei la distanţă şi Adolf Hitler era mândru de ceea ce şantierele navale reuşiseră să realizeze după prima conflagraţie mondială şi, mai ales, în timpul nazismului. Tunurile de calibrul 380 mm urmau să afirme puterea ideologiei peste valuri şi erau planuri pentru trecerea la piesele de calibrul 406 mm. Industria constructoare de maşini livra proiectile cu o masă de 800 kg şi astfel afacerile mergeau perfect.

Specialiştii în marină ştiau însă că era prea puţin pentru a face faţă adevăratelor puteri navale şi nu prea erau de acord cu utilizarea costisitoarelor cetăţi plutitoare în operaţiuni militare speciale ofensive la mare distanţă de bazele puternic apărate de aviaţie. Adolf Hitler îi considera pe germani net superiori străinilor şi victoria putea să fie obţinută indiferent de dotarea cu tehnică modernă. Vapoarele principale au început să fie trimise la atac şi, normal, au apărut pierderile. Prima unitate scufundată a fost crucişătorul greu Admiral Graf Spee în decembrie 1939. Nu părea să fie ceva important la scara istoriei şi a echilibrului de forţe, dar a sosit campania din Norvegia anului 1940. A fost o acţiune realizată prin manevre rapide şi îndrăzneţe, dar forţele anglo-norvegiene au dat lovituri nimicitoare flotei germane de suprafaţă. Au pierit în valuri un crucişător greu şi alte trei uşoare într-un timp foarte scurt. Kriegsmarine avea crucişătoarele uşoare reduse la jumătate şi cele grele pierduseră 25% din efective.

Comandamentul marinei militare a decis că este timpul să dea o lovitură strategică prin deplasarea unui cuirasat pe liniile de aprovizionare britanice şi nimicirea convoaielor ar fi generat panică şi foamete în rândurile încăpăţânaţilor inamici insulari. Nava Bismarck a plecat împreună cu crucişătorul greu Prinz Eugen spre vastele spaţii atlantice, dar a fost interceptată de forţe superioare din cadrul Royal Navy şi a pierit în valuri împreună cu peste 2.000 de marinari, adică echivalentul a două batalioane de infanterie complete. Pot părea puţine pierderile, dar era vorba de personal instruit în domeniul tehnic.

Adolf Hitler a vrut să aibă o flotă cu care să intre în rândurile marilor puteri ale lumii, dar a pierdut o treime din totalul unităţilor până la 1 iunie 1941. Crucişătoarele uşoare îşi demonstraseră vulnerabilitatea şi Gneisenau era grav avariat. Nu mai erau utile în luptă decât două cuirasate şi şase crucişătoare grele, prea puţin pentru a lupta împotriva Royal Navy. Au fost păstrate doar pentru a mai provoca unele nelinişti forţelor occidentale şi pentru a atrage atenţia de la alte obiective.

S-a discutat mult despre faptul că aliaţii capitalişti ai Uniunii Sovietice n-au deschis al doilea front decât în iunie 1944 şi astfel statul comunist a trebuit să lupte singur împotriva maşinăriei naziste de război. Absolut eronat! Marea Britanie a fost angajată în conflictul sângeros de la începutul lunii septembrie a anului 1939 şi acesta a fost primul mare front la nivel de mari puteri. Forţele occidentale au pus capăt visurilor naziste de expansiune mondială prin distrugerea cetăţilor plutitoare în timp ce Iosif Stalin încuraja atacurile germane. Ce era mai plăcut decât să-i vezi pe occidentali cum se măcelăresc între ei! Comunista Moscovă a fost vinovată de nenorocirile denumite Al Doilea Război Mondial şi de pornirea incendiului, pârjol care a ajuns să nimicească ţinuturile zise sovietice. Cine seamănă vânt culege furtună.

Războiul naval este unul deosebit de costisitor şi propagandiştii au susţinut timp de decenii că numai Uniunea Sovietică a dus greul conflictului prin milioanele de victime din rândurile militarilor. Forţele roşii n-au reuşit să scufunde vreun vapor important al Kriegsmarine. Industria sovietică n-a putut să asambleze crucişătoare grele dotate cu tunuri de calibrul 203 mm sau mai puternice din cauza complexităţii tehnice. Marea Britanie a trebuit să dezvolte o întreagă flotă de nave principale pentru menţinerea superiorităţii în faţa inamicului nazist şi, în plus, să asigure escortele necesare protejării convoaielor cu armament către porturile nordice ale Uniunii Sovietice. În plus, Royal Navy a trebuit să înfrunte flota italiană şi să contribuie la înfrângerea Japoniei. Frontul maritim a fost mult mai lung şi mai costisitor decât cel încropit de Stalin după atacul german, ostilităţile durând din septembrie 1939 până în august 1945.