Secolul al XX-lea putea să fie unul deosebit pentru societatea de la nivel planetar, oamenii putând să profite de bunurile realizate de industria aflată în plin avânt şi modernizare. Conducătorii politici şi militari aveau alte planuri şi au făcut totul pentru dirija evoluţia comunităţilor spre o nouă confruntare devastatoare pentru obţinerea de şi mai multă putere. Evenimentele începute la 1 septembrie 1939 au fost analizate de cercetători din întreaga lume şi au fost scrise vagoane de cărţi şi articole, specialiştii fiind prinşi într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea de titluri academice şi importante onorarii. Impunerea propriilor idei în lumea savanţilor este un vis pentru care se duc lupte crâncene şi nu numai prin mijloace ştiinţifice şi onorabile. Se ţine cont foarte mult şi de interesele unor centre de putere, cele ce oferă frumoase recompense dacă istoria este scrisă astfel încât să servească la manipularea mulţimilor şi la veşnica lor supunere.

Istoricii, acum şi cu ajutorul computerelor, au lăudat performanţele forţelor germane, ale Wehrmacht-ului şi ale S.S.-ului, faptele de arme fiind dublate de cele de cruzime. Marile unităţi motorizate au făcut să intre în legendă termenul de Panzer împreună cu cel de Blitzkrieg. Industria germană asigura aprovizionarea cu armament modern cu mult peste ceea ce avea inamicul din punct de vedere calitativ şi chiar cantitativ. Era o maşină de război perfect pusă la punct. Această imagine este derulată prin toate mijloacele oferite de tehnica modernă şi nici de hârtie nu se face economie.

Mareşalul V. I. Ciuikov a cunoscut personal potenţialul inamicului apusean şi ar fi avut tot interesul să laude forţa de izbire pentru a explica eşecurile trupelor sovietice din vara şi toamna anului 1942. Surpriză! Comandantul stalinist a observat multe fisuri în această imagine perfectă şi le-a amintit în cartea Început de drum. Este un volum ce nu prea se mai studiază pentru că este trecut la grămadă în domeniul maculaturii de propagandă. Orice publicaţie din epocă era străbătută de interesul pentru cultivarea presupuselor valori comuniste, dar erau incluse şi unele observaţii utile pentru viitorii ofiţeri.

Artileria germană executa în 1942 un bombardament anemic cu tunurile şi cu aruncătoarele de mine, ţinta principală fiind primele poziţii defensive. Era şi normal să fie aşa din moment ce armata deţinea un număr redus de guri de foc şi, mai ales, erau probleme în ceea ce privea aprovizionarea cu muniţii. Erau executate tiruri asupra poziţiilor identificate şi se făcea economie de proiectile. Nici tanchiştii germani nu erau suficient de îndrăzneţi dacă nu aveau în apropiere infanterie pentru sprijin apropiat împotriva vânătorilor de care blindate. Această prudenţă a permis sovieticilor să se îngroape la teren şi să încetinească multe acţiuni ofensive. Aviaţia era forţa de temut a trupelor naziste şi cele mai îngrozitoare erau bombardierele în picaj de tip Ju-87 Stuka. Precizia asaltului creştea dacă trupele terestre sau avioanele de recunoaştere indicau centrele de rezistenţă. Chiar dacă era un aparat de zbor cu performanţe reduse, putea să fie devastator dacă era ocrotit de avioanele de vânătoare inamice. Dacă era cazul, atacurile în picaj puteau fi executate şi cu Ju-88, bombardier cu o mare capacitate de transport.

Informaţia despre artilerie este însă cea mai interesantă. Tunul a rămas principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă pentru că era aproape de trupe şi putea să acţioneze aproape instantaneu din momentul solicitării infanteriştilor. Industria germană a livrat prea puţine exemplare şi numai cu cele de captură au reuşit să reziste până în anul 1945. Nici la capitolul aruncătoare de mine nu se stătea prea bine, mijloacele de distrugere cu ţeavă lisă putând să neutralizeze infanteriştii adăpostiţi în şanţuri sau să oprească asalturile în valuri ale forţelor sovietice. Informaţia despre aceste tunuri ale săracului combate şi o teorie dragă istoricilor români: germanii n-au vrut să livreze trupelor române acest tip de tehnică militară. Regimul nazist a produs un adevărat haos în producţie şi a fost normal să scadă cantităţile de armament util şi eficient.

Wehrmacht-ul a obţinut mari succese, uimitoare chiar, numai şi numai pe fondul greşelilor tactice şi strategice ale adversarilor. Dotarea cu tehnică de luptă a fost precară la aproape toate categoriile de arme, mai ales că generalii au fost obligaţi să-şi risipească în mod barbar trupele, efectivele din ce în ce mai numeroase fiind dotate cu ceea ce se putea produce sau strânge repede.