Viena era capitala unui imperiu ce încă visa că este o mare forţă militară şi că se poate extinde în Europa. N-a fost de mirare ca în 1908 să ocupe Bosnia şi Herţegovina pentru a avea mai mult teritoriu în Balcani şi să contracareze mai bine acţiunile ruseşti. Atentatul de la Sarajevo din iunie 1914 a fost un motiv perfect pentru un nou asalt în vederea eliminării puterii militare a Serbiei, un stat mic ce deranja prin apropierea de lumea ţarilor şi de faptul că era un model de libertate pentru slavii din imperiu. Operaţiunile militare începute în vara anului 1914 păreau să fie de scurtă durată, dar cei implicaţi au avut surpriza să le vadă transformate într-un război mondial prin aducerea de trupe de pe alte continente de către marile puteri europene. Imperiul dualist a reuşit să recruteze în masă bărbaţii din toate etniile supuse şi astfel a fost formată o armată capabilă să reziste pe fronturi vaste. Anul 1916 a fost marcat de declanşarea unei devastatoare ofensive ruse şi apărarea austro-ungară s-a clătinat şi doar sosirea forţelor germane a oprit procesul de destrămare a mozaicului etnic.

Ambele tabere aflate în conflict au ajuns la capătul puterilor şi trebuia găsită o nouă forţă militară care să rupă echilibrul. Diplomaţii au primit misiunea să convingă autorităţile de la Bucureşti să intre în conflict şi cei ai Antantei au reuşit să promită şi să facă mai mult pentru semnătura conducătorului guvernului, renumitul prin prudenţă Ionel Brătianu. Conform prevederilor celor două documente semnate în august 1916, armata română a intrat în conflict în noaptea de 14 spre 15 august 1916 prin trecerea graniţei spre Transilvania.

Unii istorici de astăzi, stând în birouri confortabile şi călduţe, sunt convinşi că acest act militar n-a avut o importanţă deosebită la scara evenimentelor continentale şi că totul a fost propagandă naţionalistă şi comunistă prin cărţile şi articolele vechi, o mitologie care să convingă masele că poporul român a fost unul deosebit în istorie. Oare aşa să fie? Oare cum putem să aflăm adevărul?

Soluţia este una foarte simplă şi stă într-o simplă comparaţie. Antanta era superioară numeric în oameni Puterilor Centrale. Obţinuse până în 1916 şi superioritatea în armament, mai ales la capitolul artilerie. Tunul era principalul instrument de distrugere pe câmpul de luptă, chiar dacă astăzi se vorbeşte despre eficienţa binomului mitralieră – sârmă ghimpată. A fost epoca de glorie a argumentului suprem al regilor şi al revoluţiei industriale, bombardamentele de artilerie durând săptămâni întregi. Germania, motorul alianţei ce era asediată de forţele ce atacau pe linii exterioare, avea nevoie de orice om pentru a face faţă celor două mari acţiuni în care era implicată: Verdun şi Somme. Lungile linii de front implicau trupe de acoperire şi situaţia efectivelor nu era una bună, rândurile fiind rărite prin numărul mare de morţi şi mutilaţi, rănile provocate de schijele proiectilelor fiind cumplite. Răniţii însemnau alte pierderi pe diferite perioade de timp şi se adăugau cei scoşi din luptă de bolile infecţioase. Prizonierii reprezentau alt capitol care dădea bătăi de cap planificatorilor militari prin faptul că înlocuitorii se găseau din ce în ce mai greu.

Şi a sosit ştirea că a intrat România în război.

A fost un coşmar pentru generalii Puterilor Centrale, unii bănuind că fostul aliat nu prea mai este de partea celor ce livraseră armament modern timp de decenii. Ştirile de pe front au început să curgă şi nu erau plăcute. Pierderile pentru un front zis secundar erau prea mari şi se adunau din zi în zi. Astfel, a avut loc o luptă la Vama Buzăului pentru a se încerca măcar întârzierea ajungerii trupelor române în regiunea Braşovului şi 115 inamici austro-ungari, efective maghiare în special, au rămas pe câmpul de luptă. Au fost capturaţi 492 de prizonieri teferi şi 17 răniţi. A fost practic distrus un batalion de infanterie ce înainte de război avea un efectiv de circa o mie de oameni. Grav era că partea română avea acum la dispoziţie 500 de puşti şi 60.000 de cartuşe. Decalajul dintre cele două tabere se mărea pas cu pas. Forţele eliberatoare au ajuns la cursul Oltului şi inamicul a încercat o nouă operaţiune de apărare presupus eroică în concepţia celor ce dădeau ordine. Se ştie că orice curs de apă are locuri pe unde poate să fie forţat şi în urma confruntărilor au fost capturaţi 763 de militari imperiali şi au fost luate patru mitraliere, perfecte pentru a fi utilizate împotriva foştilor proprietari pentru că se dispunea de cartuşe de calibrul 8 mm. Par puţine la număr, dar Antanta deja avea superioritate numerică la capitolul armelor automate şi fabricile livrau în continuare prea mult pentru nevoile trupelor. Victoria ar fi fost mai mare dacă n-ar fi existat unele scurgeri de informaţii şi astfel artileria a fost salvată prin retragerea la timp. Echivalentul unui alt batalion de infanterie dispărea din tabelele planificatorilor.

Se poate spune că sunt pierderi prea mici pentru a conta la scara istoriei, dar generalii germani nu puteau permite să existe astfel de hemoragii umane în condiţii de inferioritate numerică şi s-a ajuns în situaţia în care cele două mari puteri să trimită lungi trenuri cu oameni şi tehnică de luptă spre Transilvania. Alte efective erau îndreptate spre frontul de la Dunăre. Berlinul, ca la şah, a mutat piesele, unele foarte grele, şi a pierdut la nivel strategic cursa cu Antanta. Batalioanele de infanterie au ajuns să mai păstreze doar termenul în raport cu ceea era înainte de începerea ostilităţilor şi efectivele erau completate chiar şi cu cei având uşoare tare psihice.

Orice victorie în România era un pas spre înfrângere pentru că trupele se afundau în ţinuturi din care nu puteau să obţină suficiente resurse în domeniul armamentului şi erau condamnate să ducă noi şi noi lupte cu un consum de muniţii ce genera sporirea decalajului în faţa Antantei. Încăpăţânarea pur teutonică a mai generat victime, dar soarta armelor era pecetluită la nivel strategic.