Domnitorul Mircea cel Bătrân a ajuns la putere în anul 1386 şi poate că a dorit să aibă parte de o guvernare liniştită şi să devină celebru prin mănăstirile ridicate pentru cinstirea divinităţii monoteiste. Huzurul i-a fost stricat de un emir ce dorea să cucerească mult pământ tot pentru gloria unei divinităţi şi războiul sfânt era o obsesie a celor ce se iviseră pe malul fluviului Dunărea, cel ce provoca oarece nelinişti din cauza apelor tulburi şi învolburate. Nu era însă un obstacol absolut pentru cei ce doreau bogăţii din jaf şi cete de luptători treceau pe malul nordic pentru a mai face o invazie fulgerătoare, un akın. Baiazid Trăsnetul, emirul ce dorea să se afirme pentru a putea să se proclame sultan, era de acord cu astfel de acţiuni pentru că avea dreptul la o parte din pradă. Economia statului otoman nu era una bine organizată şi capturarea de resurse din teritoriile necredincioşilor era absolut necesară pentru menţinerea stabilităţii interne.

Problemele din Balcani şi din Asia Mică l-au împiedicat pe Baiazid să se ocupe personal de voievodul din Kara Eflak, dar erau acumulate informaţii prin intermediul negustorilor şi al akîngiilor, călăreţi uşor înarmaţi şi foarte interesaţi să pătrundă adânc în noi ţinuturi pentru a lua pradă şi robi. O astfel de incursiune a provocat îngrijorare în capitala Ţării Româneşti şi voievodul Mircea a fost obligat să se gândească la o strategie pentru a tăia răul de la rădăcină. Cum trupele româneşti de cavalerie uşoară aveau probleme în a identifica din timp locul pe unde invadatorii urmau să forţeze fluviul în sezonul cald, soluţia ideală era să se realizeze o surprindere a năvrapilor în timpul iernatului. Se observase că luptătorii otomani se temeau să înfrunte armele sezonului alb, iernile timpului fiind deosebit de crâncene. Domnitorul Mircea a organizat două detaşamente de cavalerie pentru a pătrunde rapid în adâncimea teritoriului inamic şi a fost luată drept obiectiv baza de la Karînovasî, locuinţele prădătorilor fiind dispuse într-o depresiune ce oferea adăpost în faţa maselor de aer rece. Părea şi un fel de cetate naturală prin faptul că avea doar două zone de acces facil. Surprinderea a reuşit pe deplin şi cele două detaşamente au atacat în acelaşi timp nişte luptători ce n-au putut să încropească unităţi capabile de o rezistenţă serioasă. A fost o catastrofă ce n-a fost pe placul emirului Baiazid şi acesta a decis să se răzbune cumplit în stil otoman.

Bătălia de la Rovine a provocat un război înverşunat în lumea contemporană, istoricii încercând să stabilească locul desfăşurării acţiunii militare şi fiecare şi-a sau îşi susţine cu tărie punctul de vedere, uneori poziţia fiind adoptată din mândrie locală. Mai mult. Au fost propuse mai multe confruntări care ar fi avut loc în epocă. Alte încleştări istoriografice au fost duse în legătură cu datarea ciocnirii celor două armate şi există teorii privind desfăşurarea în cursul anului 1394 sau în 1395. Au fost elaborate demonstraţii savante şi cele două tabere principale, cei ce susţin data de 10 octombrie şi adepţii celei de 17 mai 1395, nu pot ajunge la un acord. Bătălia a rămas în continuare enigmatică pentru că izvoarele istorice păstrate sunt puţine şi imprecise. Este interesant de precizat că sursele interne nu s-au păstrat sau n-au existat şi a trebuit să se facă apel la informaţiile oferite de cronicile popoarelor vecine pentru a se putea reconstitui un fragment de istorie militară.

Mai există o controversă legată de disputata confruntare: a fost o luptă de amploare sau doar o făcătură naţionalistă pentru a încerca să fie elogiate meritele unui popor care n-a realizat prea multe în marea istorie. Se pare că unii gânditori contemporani din spaţiul carpatic gândesc cam în stilul feldmareşalului von Mackensen, cel ce visa mari bătălii cu munţi de răpuşi pentru a putea să rămână în filele cărţilor de istorie, şi nu sunt mulţumiţi cu ceea ce s-a întâmplat în trecut. Este evident că lupta zisă de la Rovine a fost o încleştare sângeroasă pentru că implica ploi de săgeţi şi apoi confruntări corp la corp cu arme ascuţite şi tăioase. Partea de cruzime este absolut garantată, dar se pune întrebarea legitimă dacă a fost o ciocnire de amploare. Se pare că boala numită megalomanie este foarte răspândită în toate societăţile şi epocile.

Nu sunt cunoscute cu exactitate efectivele folosite de cei doi comandanţi supremi şi nici nu contează prea mult precizia. Armatele moderne şi cele contemporane au militari responsabili cu stabilirea încadrării şi cu evidenţa pierderilor, dar rigurozitatea nu era ceva specific secolului al XIV-lea. Domnitorul Mircea cel Bătrân a aflat de sosirea forţelor de invazie şi a fost obligat să strângă toţi bărbaţii ce puteau să poarte o armă şi care aveau ceva antrenament militar. Poate au existat şi gloatele dotate cu uneltele tăioase de prin gospodărie. Nu era de glumit cu ceea ce venea de la sud de Dunăre. Este posibil ca voievodul român să fi primit ceva sprijin din Transilvania, autorităţile de la nord de Carpaţi fiind conştiente că o cedare a barierei valahe ar oferi otomanilor posibilitatea să facă incursiuni în Ţara Bârsei şi chiar mai departe. Partea creştină a participat la luptă cu efectivele principale ale oştirii şi poate unele detaşamente au fost folosite pentru apărarea unor ţinuturi mai îndepărtate de axa înaintării otomane.

Emirul Baiazid nu ştia exact ce forţe sunt în Valahia Neagră şi nu putea să rişte o înfrângere în urma unei surprize asemănătoare cu cea suferită la Karînovasî. Au fost făcute pregătiri serioase şi prezenţa capului statului presupunea sosirea de forţe din Asia Mică şi din Europa. Erau aduse şi trupele de elită formate din ieniceri şi spahii, oştirea permanentă a celui ce visa să ajungă cândva la Roma şi să dea lovitura mortală creştinismului. Au fost lăsate în garnizoanele risipite în noul imperiu trupele necesare pentru menţinerea ordinii şi pentru a face faţă unor incursiuni inamice, soluţie aplicată de orice conducător în orice perioadă istorică. Trupele otomane erau sprijinite şi de detaşamente ale unor principi creştini din Balcani, cei ce erau obligaţi să-şi demonstreze fidelitatea faţă de stăpânul ce domina ţinuturile creştine din peninsulă prin trimiterea unor steaguri de luptători sau chiar să vină personal să slujească.

Ciocnirea celor două armate a fost una frontală şi deosebit de sângeroasă. A fost un măcel suficient de mare pentru a fi consemnat în cronicile otomane, bizantine şi sârbeşti. A rămas şi în folclorul balcanic. Această ilustrare în izvoarele timpului şi în cele care au preluat informaţii din sursele vechi indică faptul că a fost o mare confruntare şi neamul românesc poate să fie mândru de vitejia înaintaşilor ce puteau să facă faţă unei armate numeroase şi compusă din luptători fanatizaţi de religia monoteistă. Nu este o laudă a istoricilor definiţi drept naţionalişti şi care au exagerat importanţa luptei de la sfârşitul secolului al XIV-lea din motive ideologice. Să nu se uite că a fost descrisă înainte de venirea comuniştilor la putere. Este interesant de observat că românii epocii n-au dus o politică de lăudare exagerată a faptelor militare şi a fost absolut normal să se uite sau să se piardă puţinele texte întocmite de domnitorul Mircea. S-ar putea să existe prin arhivele maghiare sau cele austriece vreo descriere a luptei, dar multe ştiri interesante zac ascunse prin depozite şi bariera lingvistică este greu de trecut în prezent.

Bătălia de la Rovine a fost o înfruntare între oştirea Ţării Româneşti şi toată armata mobilă a statului otoman, ambele tabere aducând ce aveau mai bun. Ce se putea aduce mai mult pentru a satisface pe unii intelectuali români contemporani, dornici să rescrie trecutul în funcţie de poftele inimii. Istoria nu trebuie interpretată după logica afectivă şi nici după cea mistică, adică nu trebuie să fie scrisă cum îi place unei persoane şi nici să se dea unei interpretări valoare absolută. Numai argumentele logicii ştiinţifice contează şi orice detaliu poate să fie interpretat pentru a se ajunge la concluzii corecte.