Omul modern a sporit puterea creierului prin participarea la studii în cele mai prestigioase universităţi şi toată viaţa putea să citească volumele ştiinţifice de calitate. Ştiinţa şi tehnica erau la mare căutare în Germania imperială pentru că erau necesare dezvoltării forţelor militare. Competiţia cu alte forţe europene impunea permanenta producţie de armament pentru obţinerea hegemoniei la nivel continental sau planetar. Nu exista milă de cel învins în acest război rece al înarmărilor şi conducătorii de la Berlin erau convinşi că dispun de cele mai competitive forţe terestre. Era însă prea puţin şi s-a dorit să se dicteze asupra valurilor, ceea ce însemna rivalitate cu Marea Britanie. Industria furniza oţel suficient pentru punerea visului în metal şi a început să apară o nouă flotă după 1890. Tunul greu era dorinţa amiralilor şi arsenalele produceau piese de calibrul 280 mm şi acestea au continuat să fie asamblate şi după apariţia celor de calibrul 305 mm. Este interesant că factorii de decizie n-au vrut să observe că SUA a intrat în competiţie de la început cu piesele de 305 mm şi acestea erau ajutate de cele de 330 mm, masa unui proiectil fiind de 512 kg. Era prea puţin şi chiar înainte de izbucnirea războiului mondial au intrat în uz cele de 356 mm, masa obuzului fiind de 635 kg. Era devastator în raport cu cele de 280 mm şi nici cuirasatele germane cu tunuri de 305 mm nu puteau să facă faţă inamicului de peste ocean. Un proiectil de 240 kg era o glumă, mortală totuşi. S-au făcut cercetări şi au apărut variante cu o masă de 302 kg. Au fost folosite în lipsă de altceva, dar este clar de ce nu s-a încercat spargerea blocadei ce sufoca economia germană încă din anul 1914. Prea multă vreme au fost produse piese de artilerie uşoară şi industria americană a livrat ceea ce se cerea pentru hegemonie.

Germania a fost un model de tehnică superioară, dar liderii de la Berlin n-au înţeles ce forţe provoacă undeva peste ocean. Au fost atraşi de puterea tunurilor, dar au avut încredere mistică multă vreme într-un anumit tip complet depăşit. Proiectanţii şi oamenii au muncit din greu pentru a satisface poftele marinarilor, dar n-au putut să treacă peste o anumită barieră intelectuală şi peste interesele financiare ale firmelor constructoare. Este interesant că fabricile britanice produceau cu mult înainte tunuri de calibrele 305 şi 343 mm, dar Berlinul o ţinea una şi bună cu cel de 280 mm.