Se spune astăzi că înainte era mai bine şi că totul a fost construit pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist fiind apreciat în raport cu politicienii de astăzi, corupţi şi certăreţi. Era cel ce aducea glorie ţării prin faptul că sportivii luau medalii multe pentru Republica Socialistă România. Astăzi ţara nu mai are slava din trecut şi nimic nu se mai construieşte. Aceasta este o imagine formată în creierul mulţimilor din statul democratic şi oamenii se simt slabi şi lipsiţi de ocrotire din partea autorităţilor ce nu ştiu şi nici nu vor să aibă o imagine pozitivă.
Fenomenul de prăbuşire intelectuală în trecut nu este ceva nou şi multe comunităţi au repetat experimentele înaintaşilor pentru că la nivel comunitar n-au reuşit să se organizeze altfel. Adolf Hitler a fost acceptat de către germani pentru că le-a oferit iluzia puterii şi a organizării militare exact cum se trăise în timpul imperiului decedat în 1918. Popoarele din imperiul defunct în 1917 au acceptat experimentul comunist, după lupte sângeroase, pentru că oferea glorie şi putere militară. Oamenii singuri se simt puternici dacă fac parte dintr-o mulţime numeroasă şi agresivă. Era absolut normal ca românii să se comporte în mod identic şi să înceapă să vorbească despre construcţiile monumentale, paradele militare şi ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate şi, mai ales, despre eroii sportivi ce aduceau ţării socialiste o imagine pozitivă prin medaliile de aur, argint şi bronz obţinute după ce învingeau concurenţi din lagărul comunist sau din cel capitalist. Au intrat în istorie Nadia Comăneci, Ivan Patzaichin, Ilie Năstase sau Gheorghe Hagi. Echipa de fotbal Steaua Bucureşti a fost pe cele mai înalte culmi ale succesului în urma câştigării Cupei Campionilor Europeni la fotbal împotriva renumitei FC Barcelona.
Masele au memoria scurtă şi nici nu mai vor să reţină că Simona Halep a reuşit să obţină două titluri la Roland Garros şi la Wimbledon, ceea ce ar trebui să-i asigure în ţară o statuie din aur şi nu din marmură. O singură fată a reuşit să obţină succese pe toate continente în faţa unor concurenţi de renume mondial şi a fost regina tenisului mondial timp de 64 de săptămâni. A ajuns să fie cea mai titrată jucătoare din istoria tenisului românesc şi bate noi şi noi recorduri la nivel naţional şi internaţional. Banii vorbesc în competiţiile sportive şi Simona Halep a reuşit performanţe financiare deosebite pentru un om pornit din ţara decapitalizată în perioada ceauşistă.
Acum se vorbeşte de minunea numită David Popovici, cel ce a luat titlul de campion european în proba de 100 m liber la seniori şi a înregistra şi un timp de record mondial. Medalia de aur din 13 august 2022 a fost obţinută la numai 17 ani şi vine după o altă serie de succese. Este o adevărată legendă rămasă în istorie, dar intrarea în creierul mulţimilor se face greu şi numai după repetate victorii măreţe. Chiar 12 medalii de aur şi patru de argint obţinute în perioada 2019 – 2022 nu sunt suficiente pentru memoria maselor ce au o atracţie deosebită spre megalomanie. Mereu vor mai mult din partea altora. Nici autorităţile nu au o ţinere de minte prea lungă şi se lipesc de sportivi doar în momentul de maximă audienţă pentru obţinerea de capital de imagine.
Canotorii români au reuşit în aceeaşi zi de 13 august 2022 să învingă în trei probe şi să obţină şi alte trei medalii de bronz la Campionatul European de Canotaj desfăşurat în Germania. Au fost bărci de aur cu adevărat şi tricolorul a fluturat mândru de trei ori pe cel mai înalt catarg.
Se poate spune imediat că au fost doar nişte excepţii şi că nu mai este ca odinioară la capitolul rezultate. Oare aşa să fie? Constantina Diţă a demonstrat că o femeie din România poate să facă minuni la alergarea pe distanţe lungi şi a obţinut medalia de aur în proba de maraton a Olimpiadei de la Beijing din anul 2008. A mai reuşit alte şase medalii la diferite competiţii de renume în care corpul este supus unui efort deosebit, greu de îndurat de cugetătorii ce spun că nu sunt rezultate uimitoare. Memoria colectivă este prea scurtă pentru a reţine numele eroilor.
Nici la echipe nu se stă rău şi fetele de la CSM Bucureşti au câştigat Liga Campionilor EHF în anul 2016 şi două locuri trei în anii 2017 şi 2018. Handbalul nu mai este sportul de dinainte de 1989 şi acum au apărut jucătorii profesionişti ce sunt antrenaţi după cele mai înalte cuceriri ştiinţifice din toate domeniile şi care sunt dornici să obţină victoria pentru un câştig financiar deosebit. Oltchim Râmnicu Vâlcea a obţinut Cupa Cupelor EHF Feminin în anul 2007 după un meci cu un adversar redutabil din Norvegia. Oare cine mai ştie că golgheterul competiţiei a fost Valentina Elisei cu 76 de reuşite? Cristina Vărzaru a făcut parte din echipa de aur Viborg HK cu care a câştigat de trei ori Liga Campionilor EHF, de patru ori Campionatul şi de trei ori Cupa Danemarcei. Echipa feminină a României a reuşit să obţină medalia de argint la Campionatul Mondial de Handbal din 2005, cedând în faţa naţionalei Rusiei ce avea jucătoare impresionante prin forţa fizică.
Adevărul gol-goluţ este că mentalităţile populaţiei s-au schimbat în mod radical şi că acum se face sport mai mult din faţa televizorului şi telecomanda a devenit cel mai folosit instrument sportiv. Adolescenţii preferă distracţiile computerizate sau cele motorizate şi nu mai există o obsesie socială pentru munca grea din sport, cea care nu prea aduce câştiguri în cazul în care nu se ajunge la înalta performanţă.
Mai există o deosebire fundamentală faţă de perioada comunistă: românii au început să practice sporturile pe care le doresc şi nu mai sunt atraşi de competiţiile din trecutul totalitar, cele ce aveau şi un rol militar ascuns. În plus, mulţi au trecut la profesionism şi participă sub culorile unui club străin ce plăteşte mai bine, practică răspândită universal. Există suficient prestigiu adus de cei ce practică sportul, dar trebuie să ne punem întrebarea ce fac masele pentru progresul ţării.
Oricine poate să fie o glorie în ceea ce face şi o ţară se ridică prin suma eforturilor constructive individuale şi colective. Marea problemă a românilor este reprezentată de indiferenţa faţă de efortul de durată. Există şi o puternică rivalitate internă, ceea ce duce la multă ură şi ruină. Este o boală istorică şi se poate vedea cel mai bine în cazul galeriilor de fotbal.