Luptele continuau în anul 1917 pentru că echilibrul de forţe dintre cele două tabere implicate nu era rupt şi fiecare parte dorea victoria cu orice preţ. Frontul de Vest era principalul sector cinetic şi aici comandamentul german a concentrat cele mai bune arme şi unităţi militare. Era o decizie absolut corectă din moment ce erau intrate în linie armatele a două mari puteri şi trenurile aduceau noi şi noi tunuri şi munţi de muniţie. Nu se făcea economie la capitolul distrugere. Fiecare comandant căuta punctul slab al inamicului şi britanicii au început să constate o slăbiciune a inamicului tocmai la capitolul artilerie, domeniu în care se afirmase uimitor de puternic în timpul campaniei din 1914 şi de la Verdun. Divizia 54 infanterie dispunea de 34 de guri de foc şi muniţiile disponibile de urgenţă erau de numai 1.500 de proiectile. Se adăugau alte 4.600 în depozite ferite de focul tunurilor. Era o cantitate suficientă pentru o acţiune de supraveghere a frontului, dar şansele pentru o rezistenţă îndelungată erau minime. Nici la artilerie medie nu se stătea prea bine şi doar 7 guri de foc erau disponibile, trei fiind de captură. A fost normal ca forţele britanice să reuşească să străpungă poziţiile germanilor din apropiere de Cambrai. Trupele dispuneau de tancuri din belşug, dar ordinele n-au fost clare la nivel de comandă superioară şi astfel apărătorii germani au avut rândurile întărite cu forţele de rezervă aduse cu trenul.

Oare cum se explică această lipsă de armament greu şi de muniţii într-o perioadă în care industria metalurgică făcea un efort deosebit pentru aprovizionarea frontului? Explicaţia este una simplă şi provenea din alt segment al marelui asediu modern.

Anul 1916 a fost marcat şi de intrarea trupelor române în vâltoarea ostilităţilor primei conflagraţii mondiale şi conducerea de la Berlin a vrut cu orice preţ să se răzbune pe fostul aliat pe care-l aprovizionase cu armament modern. Nervozitatea era şi mai mare din cauză că regele statului carpato – dunăreano – pontic avea origini germane şi chiar din familia domnitoare a Reich-ului. Trădarea trebuia pedepsită cu orice preţ şi furia teutonică n-a cunoscut limite. Trenuri cu trupe şi armament greu au plecat din toate sectoarele de front pentru a zăgăzui înaintarea românilor. Cum efectivele umane erau dificil de completat, s-a preferat exact ca-n 1914 aducerea de artilerie din belşug. Infanteria germană pornea la asalt dacă vedea în faţă o ploaie de proiectile. Numai artileria Diviziei 76 infanterie de rezervă a consumat într-o zi pentru a sparge rezistenţa trupelor din Divizia 22 infanterie de la nord de Câmpulung 91 de proiectile de mortier, 2.013 obuze uşoare şi 419 obuze grele. Luptele au continuat cu înverşunare şi artileristul Fritz Ortlepp nota că într-o singură zi din noiembrie au fost trimise în liniile româneşti 1.568 de proiectile de câmp, 1.560 de obuze uşoare, 334 obuze grele şi 691 de proiectile din tunurile de calibrul 100 mm cu tragere lungă. Nici în 1917 nu s-a făcut economie de muniţii şi a început să se constate că apar lipsurile. Ofiţerul Leon Hetzer din Divizia 89 infanterie a consemnat că marea unitate a avut pierderi masive în efectivele umane pentru că sprijinul artileristic a fost insuficient în sectorul de atac, ceea ce a permis infanteriei române să reziste în timp ce ruşii fugeau de la primele proiectile. Mitralierele au putut să fie montate pe flanc şi a fost o surpriză neplăcută pentru asaltatori. Nici artileria română nu putea să fie scoasă din funcţiune cu piesele deţinute de divizie.

Era evident că Germania pierduse războiul din punct de vedere cantitativ şi cu greu mai făcea faţă asaltatorilor în anul 1917. Comandanţii erau dominaţi de spiritul militarist şi nu puteau să cedeze în faţa celor pe care-i considerau inferiori în pregătire. Acest dispreţ pentru potenţialul Antantei a dus şi la dezastrul de la Cambrai din 1917, 53.000 de militari germani fiind incluşi pe listele de morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri. Capturarea a 11.000 de luptători în câteva zile însemna pierderea a unei întregi divizii de front.