Existã tot felul de mituri în istoriografie şi ele continuã sã se perpetueze în lipsa lecturilor serioase din domeniul militar. Se aminteşte de unele probleme legate de calitatea muniţiei şi de eficienţa artileriei sovietice. Minciuna are picioare scurte şi deschiderea arhivelor infirmã teoriile scriitorilor de salon sau ale propagandiştilor bine hrãniţi de anumite cercuri de interese.

S-a scris mult despre slaba înzestrare a diviziilor cu armament modern şi despre insuficienţa gurilor de foc. Mareşalii sovietici erau doar militari în permanenţã dornici sã aibã cantitãţi enorme de muniţie şi tunuri. Trebuia sã se ascundã şi anumite intenţii ofensive prin aceste plângeri.

Sã trecem la demontarea teoriei despre insuficienţa artileriei prin studierea celor mai mici piese din înzestrarea diviziilor. Aruncãtoarele de mine sunt arme uşoare şi foarte utile în ofensivã prin tirul curb ce poate neutraliza infanteria adãpostitã în tranşee şi infernalele mitraliere. Divizia 101 infanterie dispunea de 84 de aruncãtoare de calibrul 50 mm, ceea ce însemna organizarea completã a 432 de divizii de infanterie, ceea ce URSS nu avea la momentul respectiv. Excesul de piese era distribuit diviziilor de tancuri şi altor unitãţi. Dar aruncãtorul de 50 mm avea un proiectil modest prin puterea de distrugere. Uzinele au pus la dispoziţia RKKA aruncãtorul de mine de calibrul 82 mm. Erau suficiente piese pentru 268 de divizii. Se adãugau şi cele de calibrul 120 mm, comparabile cu forţa de distrugere a tunurilor. Dacã se adaugã cele de calibrul 107 mm, erau mai mult decât suficiente pentru 410 divizii de infanterie. Pentru standardele sovietice par totuşi puţine, dar trupele române nu aveau în înzestrare modele grele, iar cantitãţile erau derizorii.

Aruncătorul de mine, denumit şi tunul săracului, era interesat pentru că oferea o cadenţă mare trupelor din primele linii şi era relativ uşor de deplasat. Ofiţerii adorau această armă pentru că proiectilele aveau focoase sensibile la şocuri şi nu se înfigeau adânc în sol, ceea ce însemna că schijele zburau orizontal cu solul şi puteau atinge un soldat aflat în poziţia culcat. Bucăţile metalice cu forme colţuroase provocau răni cumplite prin sfârtecarea muşchilor şi sfărâmarea oaselor. Proiectanţii de arme nu se gândesc decât la eficienţa mortală şi niciodată la fericirea oamenilor.

Se stãtea prost atunci la artileria de câmp. Principala armã pentru sprijinirea infanteriei era tunul de calibrul 76,2 mm, proiectilul de circa 6,5 kg fiind rezonabil pentru ţintele uşor protejate şi împotriva infanteriei surprinsă în afara tranşeelor. Armata Roşie avea în depozitele unitãţilor 15.249 piese, adicã echivalentul pentru 448 de divizii. Proiectilul de calibrul 76,2 mm nu era eficient împotriva trupelor adãpostite în tranşee sau în adãposturi de campanie din cauza traiectoriei întinse şi pentru astfel de situaţii era adus obuzierul de calibrul 122 mm, piesã ce nu avea egal în înzestrarea diviziilor româneşti sau germane. Cele 8.700 de piese furnizate de industrie pânã la 1 iunie 1941 erau mai mult decât suficiente pentru 271,8 divizii, dar, ţinând cont de inferioritatea adversarului, se puteau distribui la mai multe unitãţi. Dacã inamicul nu ceda, atunci intrau în acţiune obuzierele de 152 mm cu proiectile de peste 40 kg. Erau gata pentru 322 de divizii complete. Nu s-au inclus aici piesele din rezerva armatelor şi tunurile de mare putere.

Conducerea de la Kremlin n-a uitat apãrarea antitanc şi s-a ordonat producerea tunurilor de calibrul 45 mm. Se poate râde pe seama calibrului, dar era o armã uşoarã, simplu de camuflat, capabilã sã însoţeascã şi infanteria în atac. Nici un blindaj al timpului nu rezista la proiectilele sovietice. Erau suficiente pentru 261 de divizii, dar trebuie remarcat excesul de armament într-o epocã în care armata germanã se bizuia pe modestul tun de calibrul 37 mm. Aceste arme redutabile puteau sã fie sprijinite de tunurile antiaeriene. Stalin a fost extrem de generos la acest capitol. Putea sã echipeze 605 divizii de infanterie cu tunuri de calibrul 37 mm şi 76,2 mm. Nu era suficient şi s-au produs piese de calibrul 85 mm, asemãnãtoare cu tunul minune german de calibrul 88 mm. Nu erau gata decât 2.603 piese, ceea ce înseamnã mai mult de o gurã de foc pe km de front de la Marea Baltică la Marea Neagrã. Densitatea era mai mult decît remarcabilã în condiţiile în care proiectilele aveau efect şi la peste trei km cel puţin asupra ţintelor blindate uşor.

Aceste guri de foc n-au fost considerate suficient de puternice pentru a neutraliza forţele inamice şi spre frontieră a început deplasarea tunurile de calibrul 203 mm care dispuneau de proiectile cu o masă de 100 kg. Erau testate pe fortificaţiile finlandeze şi dăduseră rezultate uimitoare. Cadenţa era scăzută, dar executarea unui foc în salve cu multe piese provoca un şoc trupelor bombardate. Barosul lui Stalin a fost înspăimântător pe tot parcursul conflictului.

Gurile de foc de calibrul 203 mm erau impresionante, dar se putea şi mai mult pentru a demonstra forţa statului sovietic. Existau în dotarea artileriei de mare putere 120 de obuziere şi mortiere de la calibrul 210 mm în sus până la cel de 305 mm. Făceau parte din regimentele speciale şi erau destinate sprijinirii asaltului pe direcţia principală.

Artileria sovietică era uimitoare în iunie 1941 şi cea mai bună din lume, mai ales că era perfect concepută. Gurile de foc din organica diviziilor de infanterie erau construite să fie mai uşoare şi mobile pentru că puteau fi obligate să se sustragă tirului de contrabaterie iniţiat de adversar. Apăreau situaţii în care tunurile şi obuzierele erau expuse riscului capturării în urma unor manevre de încercuire şi masa sporită reducea viteza cailor sau a tractoarelor speciale, mai ales dacă terenul era bine înmuiat de ploi sau în urma topirii zăpezii. Se impunea conceperea unor piese speciale pentru efectuarea unui tir de la mare distanţă asupra gărilor, centrelor de comandă, intersecţiilor de drumuri şi, normal, asupra artileriei adverse. Nici infanteria nu era uitată mai ales dacă se prezenta în formaţii dense. Iosif Stalin a acceptat sfaturile experţilor militari, contrar legendelor că nu înţelegea nimic din tehnologie, tactică şi strategie, şi a fost de acord cu producerea tunurilor cu bătaie lungă.

Aceste câteva rânduri vin sã elimine legenda inferioritãţii sovietice în domeniul artileriei şi doar atacul german din 22 iunie 1941 a dus la importante pierderi în tehnicã de luptã, muniţii şi mijloace de transport. Adolf Hitler a intrat în jocul mortal al înarmãrilor într-un mod hazardat. Stalin a supradimensionat armata şi industria înainte de 22 iunie 1941 şi rezervele au fost capabile sã compenseze pierderile înfiorãtoare din primele luni de lupte. Tunul luase de mult locul untului în URSS şi nu erau crescuţi porumbei ai păcii la Kremlin. Propaganda roşie a inoculat timp de decenii ideea inferiorităţii sovietice pentru a masca adevărata dimensiune a înarmării de dinainte de 22 iunie 1941. Germania a rezistat până-n 1945 deoarece soldaţii s-au folosit pe toate fronturile şi din belşug de armamentul artileristic capturat de la sovietici. Finlanda şi România au fost în aceeaşi situaţie. Gurile de foc de calibrul 45 mm au fost distribuite trupelor pentru a face faţă blindatelor uşoare şi pentru a neutraliza infernalele mitraliere. Este interesant că arme de acelaşi calibru erau utilizate pentru a moderniza tancurile din modele mai vechi.

Se poate pune întrebarea de ce artileria sovietică în care s-a investit enorm n-a dat rezultatele scontate în iunie 1941 şi Armata Roşie a suferit înfrângeri catastrofale. Explicaţia este una foarte simplă : gurile de foc au fost amplasate absolut eronat. Comandamentul suprem a dispus armamentul greu în poziţii avansate în apropierea frontierei pentru sprijinirea trupelor de infanterie şi blindate în asalt, dar germanii au atacat primii şi au manevrat cu blindatele pentru a realiza operaţiuni de încercuire. Tunarii erau în imposibilitate să nimerească ţintele mobile ce se mişcau acolo unde densitatea de forţe era modestă şi au fost obligaţi să modifice întregul dispozitiv sau să încerce să iasă pe noi aliniamente pentru a închega o nouă linie de front. Blindatele uşoare ale germanilor se deplasau însă prea repede şi piesele de artilerie tractate cu maşini lente sau cu cai n-au mai ieşit din capcană.

Bibliografie

www.rkkaww2armchair.com