Perioada interbelică a durat două decenii şi oamenii de rând aveau problemele obişnuite legate de nivelul de trai ce mereu era afectat de crizele economice şi de măsurile administrative. Coşmarul încheiat în noiembrie 1918 nu mai era dorit, dar cei de la putere adorau programele de înarmare şi mai multă slavă pentru a nu fi uitaţi de ingrata Istorie. Cursa pentru hegemonie mondială nu cunoştea limite şi cel ce pierdea primele locuri la cele mai puternice categorii de armament era condamnat la un rol secundar şi situaţia nu era de dorit. Atacul german din 1 septembrie 1939 împotriva forţelor militare ale Poloniei a fost luat în considerare drept începutul unui nou conflict mondial şi această dată a rămas valabilă până-n prezent. Ostilităţile au luat sfârşit prin capitularea Japoniei la 2 septembrie 1945 şi evenimentele militare şi diplomatice au ajuns să fie domeniu de cercetare pentru istorici, dar statele au avut grijă să secretizeze arhivele pentru decenii şi astfel multe acte rămân necunoscute publicului larg. Această politică se menţine chiar şi astăzi, secretul militar neputând fi invocat din moment ce participanţii la evenimente au murit, armele au ajuns la nivel de piese de muzeu şi nici chiar bazele militare nu mai există. Autorităţile consumă însă multă energie pentru a ascunde orice poate să strice teoriile oficiale despre trecut şi chiar au fost incendiate vagoane de arhivă cu explicaţia că nu mai există spaţiu disponibil.

Conducătorii din toate epocile au adorat minciuna pentru a se menţine la putere, faptele săvârşite de cei ce se bucură de toate plăcerile vieţii fiind cumplite. Chiar dacă s-au înconjurat de legiuni de cercetători capabili să găsească teoriile ştiinţifice dorite de cei de sus, adevărul iese din orice informaţie şi trebuie doar să fie spus cu curaj şi elan celor ce vor să nu mai fie minţiţi.

Se spune că la 23 august 1939 s-a semnat un pact între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă pentru că Stalin se temea de forţa armatei germane şi dorea să păstreze lagărul comunist în afara ostilităţilor. Era şi normal deoarece Armata Roşie nu era dotată, era slab instruită şi dominată de politruci şi de agenţii poliţiei politice. Execuţiile din timpul epurărilor au dat peste cap moralul militarilor şi, mai ales, al ofiţerilor. A fost apoi absolut normal ca tancurile germane să poată pătrunde fulgerător în adâncimea teritoriului sovietic în vara anului 1941. Stalin era un laş ce n-a făcut prea mult pentru dotarea forţelor armate şi aşa s-a produs dezastrul. Înverşunarea cu care este acuzat fostul dictator totalitar nu ascunde ceva? Cohortele de istorici repetă poveştile despre 1941 de parcă sunt plătiţi numai să introducă ideile clasice în creierul mulţimilor.

Realitatea este mult mai interesantă şi schimbă complet imaginea despre evenimentele din perioada 1939 – 1941. Iosif Stalin a făcut prea multe pentru dotarea forţelor militare sovietice şi tocmai prea multe programe şi planificări au dereglat ritmul pregătirilor în alte domenii. Liderul de la Kremlin nu se temea de Hitler şi de armata nazistă. Dimpotrivă. O dispreţuia profund pentru că nu avea suficiente arme şi resurse strategice. Pare greu de crezut în această epocă a dezinformării, dar acesta este adevărul. Existau unele tipuri de armament de calitate, dar mari mase de militari germani erau dotate cu tehnică uzată moral sau, mai grav, cu ceea ce apucau prin depozite sau de pe câmpurile de luptă.

Iosif Stalin stătea la Kremlin şi avea mari planuri secrete în domeniul militar, industria urmând să-i pună ideile în oţel. A dat ordin în august 1938 să se facă planuri pentru 15 cuirasate dotate cu tunuri de calibrul 406 mm, ceva ce era impresionant pentru continentul european. Germanii visau la astfel de arme şi Bismarck era modest la capitolul dotare artileristică. Programul era prea ambiţios şi a fost redus în practică la patru unităţi din clasa Uniunea Sovietică. Cuirasatul Uniunea Sovietică a început să fie asamblat la Leningrad din data de 15 iulie 1938 şi a fost urmat de Ucraina Sovietică la 31 octombrie 1938 la Nikolaev. Bielorusia Sovietică a avut chila pusă la 21 decembrie 1939 şi Rusia Sovietică a început să prindă contur la 22 iulie 1940.

Este evident că Stalin se pregătea de revoluţia mondială şi dorea nave de luptă care să-i asigure o superioritate absolută în Europa. Au fost trimise multe resurse către şantierele ce primiseră misiunea să asigure victoria pe mările şi oceanele lumii, dar aceste preocupări au avut efect asupra dotării trupelor terestre, muncitorii putând să transforme oţelul în tancuri sau tunuri. A fost un program prea ambiţios de înarmare navală, cu mult peste ceea ce putea să ofere industria sovietică. O navă tip cuirasat de 65.000 t complet echipată era o adevărată cetate plutitoare şi nu se asambla uşor. Industria trebuia să folosească materiale de cea mai bună calitate şi să le prelucreze la cel mai înalt standard. Un astfel de colos nu avea nici cea mai mică valoare în apele teritoriale şi trebuia în mod obligatoriu folosit în oceane împreună cu o întreagă escadră de alte nave de luptă şi de aprovizionare.

Stalin s-a pregătit intensiv pentru un război pur ofensiv şi a lăsat apărarea mereu pentru viitor. Surpriza a venit în 22 iunie 1941 din partea unor forţe germane ce n-au avut o pregătire strategică şi au fost obligate să se descurce cu ce aveau şi apoi cu ce au capturat în bazele sovietice.