Marea Britanie a fost stăpâna de necontestat a apelor după înfrângerea lui Napoleon şi câte ceva au încercat germanii în prima conflagraţie mondială, dar forţa tunurilor livrate de firma Krupp n-a fost suficientă pentru a sparge blocada impusă de Royal Navy. Măcelul european n-a decis însă cine este stăpânul lumii şi trebuia să fie o nouă cursă a înarmării în ceea ce s-a numit perioada interbelică. A fost o perioadă de relativă linişte prin arsenale, dar comenzile au început să curgă din 1926 şi nu mai era cale de întors spre pace. Trebuia o simplă scânteie şi a venit în septembrie 1939. Omenirea încă nu bănuia cu ce se ocupau politicienii atunci când nu promiteau minciuni în public despre fericire şi prosperitate.

Cuirasatul, o navă protejată cu straturi groase din oţel şi cu tunuri puternice, rămânea nava capitală, cea care putea să nimicească orice plutea pe valuri şi conta cine are proiectilul cel mai mare şi mai performant. Marea Britanie avea constructori buni, dar calibrul 406 mm a pus probleme tehnice deosebite şi s-a luat decizia adoptării unei arme de 356 mm. Era periculoasă ca orice maşinărie militară şi un proiectil a provocat avarii grave cuirasatului Bismarck, dar factorii de decizie din marină şi politică au comis o eroare fundamentală şi au îngropat prestigiul imperiului pentru totdeauna. Este interesant de observat că exista deja modelul de calibrul 381 mm ce se afirmase în prima conflagraţie mondială şi silise partea germană să nu iasă la o confruntare decisivă. Se putea moderniza gura de foc şi calitatea proiectilului. Normal că se putea lucra la sistemele de ochire optice şi la cele de calculare a traiectoriilor. SUA a pariat însă pe tunurile de calibrul 406 mm şi proiectilele erau net superioare celor englezeşti. O ţintă putea să fie atinsă de un obuz ce avea o masă de 1.225 kg şi este evident că amiralii nici nu se gândeau să compare acest mijloc de distrugere cu cel de 721 kg. Este interesant că Londra avea muniţie de 879 kg, dar a ales să parieze pe cea mai uşoară.

Cursa pentru tridentul lui Neptun se ducea în trei, SUA, Japonia şi Marea Britanie, dar Londra a pariat greşit şi a deschis drumul Washington-ului spre stăpânirea mărilor. Se poate spune că imperiul asiatic a venit în competiţie cu gurile de foc de 457 mm de pe cuirasatele Musashi şi Yamato. Corect, dar acestea au intrat târziu în dotare, abia în anul 1942, şi erau puţine în raport cu nevoile flotei. Dacă se mişcau cetăţile plutitoare, înghiţeau prea mult petrol şi afectau cantităţile necesare celorlalte unităţi ale marinei şi aviaţiei. Celelalte zece nave definite drept cuirasate erau moderne numai în proporţie de 20% şi este greu de înţeles ce căutau niponii în lupta mondială cu o astfel de dotare.

US Navy a devenit regina apelor pentru că adversarii n-au ales ceva puternic şi uşor de produs în serie. Forţa tunurilor grele a fost dublată de eficienţa portavioanelor şi concurenţa n-a mai avut vreo şansă până-n zilele noastre. Uniunea Sovietică a încercat să se prindă în competiţie şi a tocat o avere pe vapoare puţine şi net inferioare calitativ. Nu este de mirare că nu s-a dat ordinul pentru începerea unui nou război pentru realizarea revoluţiei mondiale. Acum s-a prins în horă China şi nu este de mirare de ce toacă resursele subsolului cu o energie demnă de o cauză mai bună.