Anul 1916 a adus intrarea în conflict a României pentru realizarea visului naţional şi pentru eliberarea fraţilor de sânge de sub jugul maghiar. Cum Puterile Centrale primiseră lovituri grele din partea Antantei, misiunea trupelor române părea una absolut uşoară pe un front destul de neglijat de către autorităţile de la Viena şi Budapesta. Era normal din moment ce presiunea din alte sectoare impunea deplasarea celor mai bune unităţi pentru a se face faţă situaţiei dificile. Soarta armelor s-a întors rapid împotriva românilor după sosirea diviziilor germane, Berlinul vrând cu orice preţ să se răzbune pe aliatul trădător. Ofiţerii români n-au înţeles nimic din arta militară a inamicului şi s-au comportat exact precum trupele austro – ruse din timpul confruntării de la Austerlitz.

Înfrângerile de pe câmpul de luptă au fost greu de digerat de cei ce erau la putere şi căderea din Olimpul plăcerilor nu era de dorit. S-a trecut la identificarea vinovaţilor şi o soluţie ideală pentru conducătorii de la Bucureşti a fost teza insuficienţei armamentului pentru marile unităţi mobilizate pe front pentru a face faţă situaţiei din august 1916. Istoricii au repetat teza până când a devenit adevăr istoric ce poate fi utilizat peste tot în lucrările de popularizare şi, eventual, în manualele şcolare. Oare să fie adevărată?

Arma de bază a infanteriei era puşca cu repetiţie şi au fost disponibile la mobilizare 433.978 de unităţi. Dacă se adaugă cele uzate moral în urma progreselor tehnice, se ajunge la un total de 645.608 guri de foc portative, absolut suficiente în raport cu ce forţe avea duşmanul în primele zile de operaţiuni ofensive. Aliaţii au promis ajutor şi s-a ajuns ca totalul la acest capitol să fie de 1.079.586 de arme cu ţeavă lungă. Efectivele mobilizabile ale României erau calculate la 1.200.000 de persoane, ceea ce înseamnă că statul a reuşit să acopere necesarul de tehnică uşoară. Este evident că ofiţerii, personalul administrativ, medicii, juriştii militari, personalul angajat în arsenale sau manutanţe şi cel din aviaţie nu aveau nevoie de puşti cu bătaie lungă.

Armamentul portativ are un adevărat ciclu pe câmpul de luptă. Militarii sunt instruiţi să strângă armele celor căzuţi şi acestea sunt trimise repede în spatele frontului pentru efectivele de completare sau pentru reparare. Există unităţi speciale care efectuează ridicarea armamentului şi a muniţiei de la soldaţii amici şi inamici căzuţi la datorie. Numai într-o încleştare de la Vama Buzăului au fost strânse 500 de puşti şi 60.000 de cartuşe de la forţele austro-ungare înfrânte.

Arme de infanterie cu ţeavă lungă au fost din belşug, dar au fost probleme numai în ceea ce priveşte modul de utilizare şi de aici au pornit ideile privind tehnica perimată şi insuficientă. Militarii nu aveau prea mult antrenament în ceea ce priveşte tirul la distanţă şi precizia lăsa de dorit, aşa cum au mărturisit şi prizonierii imperiali. Mulţi soldaţi preferau lupta la baionetă, mai bărbătească. Era absolut normal din moment ce nu vedeau efectele micilor bucăţi metalice la sute de metri. Ofiţerii au rămas cu creierul pe timpul lui Napoleon şi comandau atac la baionetă în rânduri dese, artileria inamică făcând astfel prăpădul absolut. Au fost distruse cele mai bune regimente din cauza lipsei de gândire şi nu puştile au fost puţine sau de proastă calitate.