Istoricii civili și militari se plâng de decenii că în anul 1942 România a avut diviziile slab dotate cu armament și așa s-a ajuns la dezastrul de la Stalingrad, soldații neputând să lupte împotriva trupelor sovietice aruncate de dictatorul de la Kremlin fără milă la asalt. Oare să fie adevărată această credință? Autoritățile de la București au făcut eforturi deosebite și au reușit să strângă până în primăvară 650.000 de puști moderne, focul pușcașilor urmând să fie sprijinit de cel asigurat de 27.864 de puști-mitraliere și de 9.168 de mitraliere. Armele ușoare erau absolut necesare pentru a separa infanteria de tancuri, mașinile de luptă putând fi scoase din funcțiune de vânătorii de care cu legături de grenade, mine sau sticle incendiare. Atacurile frontale pe timp de zi nu aveau sorți de reușită și pierderile atacatorilor erau deosebit de ridicate. Politrucii ordonau de multe ori astfel de acțiuni sinucigașe și se estimează că un sfert din pierderile totale ale Uniunii Sovietice ar fi din cauză că militarii au fost aruncați la asalt direct în gura mitralierelor germane și românești. Gloanțele de calibrul 7,92 mm erau cunoscute încă din prima conflagrație mondială pentru puterea de penetrare și pentru rănile cumplite ce implicau sfârtecarea mușchilor și zdrobirea oaselor. Dotarea cu armament portativ era suficientă pentru un stat de dimensiunile României.

Armamentul ușor avea însă un tir razant și nu putea să asigure lovirea soldaților ascunși după cute de teren sau în tranșee. Infanteria a primit după 1927 un nou tip de tehnică de luptă cu efecte devastatoare asupra corpului uman: aruncătorul de mine. Bombele aveau o mare încărcătură de explozibil și schijele metalice provocau răni grave și greu de vindecat. Efectele erau devastatoare dacă proiectilul cădea în tranșee. Erau disponibile la începutul campaniei 2.035 de piese de calibrul 60 mm și 812 de 81,4 mm.

Nici la piesele de artilerie nu se stătea rău și erau gata de campanie 634 de obuziere de calibrul 100 mm și 155 obuziere grele de calibrul 150 mm. Piese de artilerie cu capacități antitanc și antiinfanterie erau în număr de 1.146 de exemplare. Se adăugau 176 de tancuri ușoare, toate forțele fiind sprijinite de focul a 310 tunuri antiaeriene performante de calibrele 37 și 75 mm. Dotarea artileristică era una deosebită în raport cu ceea ce fusese în anii primei conflagrații mondiale, dar ar fi fost necesare și mai multe guri de foc pentru a cruța viețile soldaților și ofițerilor.

Un critic militar ar observa însă lipsa de echipament greu, cel ce era necesar pentru nimicirea blindatelor grele și pentru neutralizarea artileriei inamice. Explicația era una foarte simplă: armata română n-a fost dezvoltată pentru un război mondial. Autoritățile de la București au asamblat un organism militar care să facă față unor inamici din imediata apropiere și pentru înfruntarea forțelor maghiare sau bulgare ar fi fost peste necesar. Resursele statului român și cele ale Germaniei nu permiteau însă o înzestrare cu armament greu cu mare putere de distrugere. Este interesant de precizat că nici măcar Reich-ul nazist n-a avut suficiente arme pentru atingerea superiorității zdrobitoare pe câmpul de luptă și militarii apelau la tehnica de captură. Se mulțumeau cu orice putea să tragă și numai lipsa munițiilor potrivite a limitat folosirea armelor străine.

Germania a mai trimis tehnică de luptă modernă unităților române, dar era prea puțină în raport cu necesitățile, sosea în cantități mici și nu era timp pentru o instruire de calitate. Au fost expediate 11 tancuri Panzer III și 11 Panzer IV chiar înainte de bătălia de mare amploare de la Stalingrad, dar echipajele n-au putut asimila complet arta manevrării noilor mașini, revoluționare în raport cu tehnica de origine cehoslovacă.

Armata română nu avea ce să caute în confruntarea de la Stalingrad, în aceeași situație fiind diviziile italiene și ungare. Tunurile antitanc de calibrul 47 mm puteau să scoată din luptă blindate de tip T-34 și chiar KV-1 dacă executau foc de la mică distanță și din lateral, dar concentrarea forțelor mecanizate inamice n-a mai permis un astfel de tir. Nici cantitățile de muniții n-au fost suficiente pentru armele din primele linii și multe proiectile au fost capturate în depozite sau au fost distruse.

Armata română a avut un caracter național și n-a fost dezvoltată pentru acțiuni imperialiste la nivel continental sau planetar, așa cum au făcut alți conducători cu mult înainte de declanșarea războiului mondial. Arăta foarte bine în raport cu posibilitățile unui stat agrar – industrial, dar nu avea ce să caute pe fronturi vaste și la mare depărtare de bazele de aprovizionare. Dezastrul de la Stalingrad a fost amplificat de problemele logistice, trenurile cu arme și muniții fiind în țară și trupele din prima linie au fost lipsite de cele necesare pentru un tir concentrat și de durată pentru că transportul era făcut cu prea multe căruțe și caii erau afectați de gerul cumplit.

Planul lui Hitler de ofensivă spre Stalingrad și spre Caucaz era interesant din punct de vedere teoretic și mai impresionant era pe hărțile frumos colorate cu săgeți și linii de front. Hârtia suportă orice fantezie a conducătorilor militari, dar realitatea din teren era cu totul diferită. Forțele germano – române erau diluate de la o zi la alta de spațiile vaste și de pierderile suportate în luptele sângeroase. A fost normal ca la Stalingrad să nu fie trupe suficiente și bine dotate, rezultatul fiind o catastrofă pentru diviziile românești.